A trecut și Ziua Profesorului. Munți de buchete de flori, felicitări, cadouri și cuvinte calde. Sincer, îmi amintesc cu drag de sărbătoarea aceasta din anii când eram elevă. Toată clasa venea îmbrăcată la patru ace, eu aveam pregătit discursul solemn de felicitare de la serbarea dedicată celor care erau antrenați zilnic în educația și formarea noastră.

Eram prea mici ca să vedem că acele cuvinte calde de urare spuse astăzi se vor uita mâine, când băieții clasei o vor tachina iarăși pe bătrâna profesoară de limba română.

Prea naivi să conștientizăm că acești oameni pe care astăzi îi întâmpinăm cu flori, vin zi de zi să ne învețe pentru niște salarii mizere. Că iarăși părinții vreunui băiețaș de bani gata vor trânti cu pumnul în masă la sfârșit de an că odorului i s-a pus doar nota de trecere și „să nu se strofolească așa asta de istorie, cui îi trebuie istoria ei”.

S-au schimbat multe de atunci? Nu prea.

Ce mai fac profesorii noștri din sate? Cum se descurcă predând câte trei sau cinci obiecte? Cum fac față integrării copiilor din familiile social vulnerabile, acei copii pe care acasă nu-i așteaptă nimeni și nimic decât părinții alcoolici, cărora le este total indiferent de viitorul copilului? Lor le este interesantă viața și opera lui Balzac?

Dar ce mai fac profesorii din liceele de stat, când într-o clasă sunt 45 de elevi care, de multe ori, stau câte 3 în bancă? Oare reușește să-i țină minte pe toți? Să le controleze temele pe acasă? Nu cred. Iar la sfârșitul clasei a 12-a trebuie să înfrunte directorul nemulțumit și părinții revoltați că „ iar liceul nostru s-a clasat pe ultimele locuri cu rata de promovare la BAC”.

Cum se descurcă TOȚI profesorii cu un curriculum pe alocuri absurd și după care nu ar preda veci pururi? Cu tonele de hârtii, dări de seamă, ședințe „despe tăt și despre nică”? Cu remunerarea joasă și recunoștința și mai joasă, înafară de ziua profesorului, desigur.

Vrem profesori care să aibă timp să discute problemele copiilor noștri, să-l ia în seamă pe fiecare, să predea numai lucruri utile, să nu cumva să ceară prea mult, dar nici să nu se facă de râs părintele în fața cumătrilor cu amprenta „suficient” în agendă.

Ei bine, am un răspuns care nu o să vă placă – aceste lucruri nu-s posibile atâta timp cât profesorii sunt admiși să predea cu medii de absolvire de 5 întreg și. Cât timp nu sunt salarizați omenește. Cât timp se trage de ei cu dări de seamă, rapoarte peste rapoarte, și restul hârțoagelor cu impact nul asupra educației copilului.

Profesorii vor continua să plece și unii din ei, pe bună dreptate. Nu are ce căuta în școală o persoană care nu iubește copiii, care nu are răbdare să explice de 20 de ori, care nu are empatie și bun simț. Cine evaluează aceste calități când îi angajează? Nimeni. De ce? Pentru că alții nu-s.

Dar poate să înțeleagă și guvernarea, și ministerul că s-a bătătorit un drum greșit până acum și că poate ar fi cazul să investească în oameni, nu în „evroremonturi” (din rusă: reparații euro)? Să înțeleagă și societatea că profesorul nu e dator să rabde lipsa de educație a unor copii și a unor părinți? Poate.

Până atunci, frumusețea zilei de azi se datorează acelor profesori care văd activitatea lor dincolo de programul școlar, care observă și susțin talentele copiilor, care își fac timp să creeze legături de suflet memorabile pentru toată viața.

Felicitări, dragi profesori! Noi vă ținem minte și vă iubim. Chiar și la 34 ani.

Autoare: Ana Chiriac

Distribuie articolul: