După cum spuneam în articolul trecut în care am vorbit despre etapele terapiei, dar și calitățile unui bun psiholog – orice număr de ședințe trebuie să ajungă la final, cu scopul de a aduce clientul la independență. Adică, criteriul principal pentru încheierea terapiei este capacitatea de autoanaliză, care provine din identificarea cu funcția psihologului/psihoterapeutului – metaforic vorbind: „ajungi să vorbești cu psihologul tău interior”.

La fel, un moment important care ne arată că psihologul și noi înșine ca clienți ne-am făcut bine treba, este că ajungem la un punct de ireversibilitate, în care procesul de integrare a personalității și de adaptare a atins un nivel ce va persista și după sfârșitul terapiei. Această ireversibilitatea presupune și o serie de obiective concrete care au fost atinse:

  • clientul are capacitatea de a se deplasa liber din prezent în trecut și viceversa, fără a rămâne blocat acolo un timp îndelungat;
  • capacitatea de satisfacere individuală a propriilor necesități dar în caz de necesitate să poată accesa ajutorul;
  • capacitatea de a tolera frustrarea și deprivarea fără apărări regresive;
  • capacitatea de a munci și totodată de a suporta să nu muncești; capacitatea de a tolera impulsurile agresive din sine însuși și de la alții, fără a pierde iubirea persoanei și fără a simți vinovăție;
  • capacitatea de a face doliu (ceea ce presupune, că omul a dat jos armura de apărare și își acceptă emoțiile, nu fuge de ele, le trăiește și le clarifică, și tocmai apoi le înlocuiește cu altele potrivite pentru bunăstarea lui).

Respectiv, toate acestea de mai sus reprzintă o integritate de ansamblu a personalității. Această integritate presupune slăbirea apărărilor, care aduce cu sine eliberarea de inhibiții și conturarea unui sentiment de libertate, și nu neapărat eliberarea totală de simptome. Mai degrabă, pacientul este capabil să conțină diferite trăiri în funcție de ceea ce-i stă sub control, inclusiv trăiri traumatice. Sau mai simplu: omul își ia responsabilitatea pentru propria viață fără a se învinovăți, dar și fără a crede asta o povară, sau ca pe o obligație de a fi singur/ă. Ci mai degrabă omul simte o responsabilitate plăcută, dorință de implicare, dar și cu acceptarea a ceea ce este sub controlul său și ce nu depinde de acesta.

Winnicott, un psihoterapeut remarcabil, vede spațiul terapeutic ca un spațiu potențial, tranzițional, spațiu de creație și de joacă. Astfel, în sensul tehnic al lucrurilor, în munca terapeutică nu contează doar doar tehnicile terapeutice oficiale. Pe lângă aceste repere clasice, Winnicott adaugă capacitatea de iluzie, de joc, de creație, considerând că prin „joacă” pacientul descoperă sentimentul de Sine și experiența personală. De fapt, pentru Winnicott „terapia s-a dezvoltat ca o formă de joacă înalt specializată, în serviciul comunicării cu sine însuși și cu alții”.

Iar pe final, vreau să spun că mult contează relația dintre terapeut/psiholog și client. Pentru că această legătură poate fi un exemplu pe care clientul să îl ia cu sine în relațiile lui cu alții. Dacă aici ezistă respect, implicare, ascultare și grijă, asta poate transpune clientul și în viața lui de zi cu zi. Apoi, fiecare în adâncul sufletului înțelege când a juns la final de terapie. Asta e posibil atunci când noi valorificăm chiar și cele mai mici succese. Plus, o metodă bună de a monitoriza succesee, este să țineți un jurnal de la începutul terapiei, ca să notați acolo cele mai mici realizări, stări și să observați cum se modifică ele cu timpul.

Autoare: Emilia Vorobiov

Distribuie articolul: