„Pe vremea noastră, vă puneam într-un lighean, un polonic și toată ziua erați acolo”, „ei, ce diversificare. Îți dădeam un covrig înmuiat în ceai și învelit în tifon să rozi, că nu aveam timp”. Vă sună cunoscute aceste fraze? Sau să mai adaug: „Pe timpurile mele spălam de mână toate schimburile la copii, dar voi acum cu mașină de spălat vă plângeți…”.

Aceste remarci sunt renumite în rândurile mămicilor proaspete, care traversează baby blues-uri sau depresie postnatală, pentru că la noi e primit să nu ieși bine din spital și să te pomenești cu oaspeți veniți să pună „banul pe cheptul copchilului”. Și de aici începe toată șarada.

Cum am ajuns în punctul în care ne-am transformat în mămici care își cresc atât de greu copii? Haideți să privim lucrurile prin prisma antagonismului matern. Pe de o parte, suntem femei emancipate, care, în majoritatea cazurilor, ne dorim o carieră de succes și o familie fericită. Pe de altă parte, în codul nostru genetic este înscrisă o formulă care ne pregătește (sau nu) de rolul de mamă. Aceste două pârghii se lovesc frontal, pentru că avem o sumă de așteptări față de dezvoltarea noastră personală și față de creșterea unui copil.

În plus, trebuie să fim sincere, noi suntem generația de copii crescuți cu traume firești. O bună parte dintre noi merg la terapeut cu sfințenie, altele dezvoltă depresii progresive, pe fundalul perfecționismul dur cu care am fost educate. Nu cred că voi greși, afirmând că de fapt nouă ni se strepezesc dinții după faptele părinților…

Tumultul de literatură de parenting, cursuri, webinare despre cum să devii o mamă ideală nu face altceva decât să acutizeze starea noastră de anxietate care vine la pachet cu creșterea unui copil. Evident, nu scoatem din ecuație figura paternă, doar că rolul acestora se diminuează pe parcursul zilei, când, de regulă, tații sunt la muncă. Conservatorismul societății noastre încă mai pune bețe în roate în ceea ce privește mentalitatea bărbaților și luarea concediilor de îngrijire a copiilor pe linie paternă.

Și iată că avem momentul epic, când ni se pune un copil în brațe, și suntem obligate să ne descurcăm. Bebelușii nu vin la pachet cu un manual de exploatare și, de regulă, ei reușesc să apese pe toate butoanele noastre roșii din cap. O să vă mirați, dar chiar și femeile care fac cursuri de pregătire, care merg la școli de părinți, întâlnesc dificultăți majore în creșterea unui copil.

Totuși, de ce am ajuns să ne creștem atât de greu copii? O să punctez câteva concluzii din proprie experiență:

  • Ne temem să nu ne „stricăm” copii, pentru că a da naștere unui copil sănătos nu mai este atât de ușor în prezent;
  • Nu vrem să transmitem trauma transgenerațională pe care o avem. Dacă ați avut experiența violenței de orice fel în familie, atunci sigur nu vă doriți asta pentru propriul copil;
  • Vrem să creștem copii liberi, cărora să nu le pese prea mult de părerea străină și care să aibă suficientă coloană vertebrală, cât să decidă ce vor să facă cu viețile lor;
  • Copiii nu mai sunt la fel cu cei din trecut. Este o observație care are dreptul la viață, deoarece actualmente copii sunt mai degrabă liberi, empatici, dornici de explorare față de generațiile trecute, care erau inhibați pentru a deveni „copii comozi”.

Creștem mai greu copii pentru că nu ne dorim ca aceștia să se aboneze la serviciile psihologului sau să intre în relații defectuoase la maturitate. Dar mai ales pentru simplu fapt că ne dorim să fie între noi o armonie emoțională.

Distribuie articolul: