Războaiele nu se uită, dar modul în care le păstrăm în memorie diferă. Acum 34 de ani, Republica Moldova a trecut printr-un conflict considerat, chiar și astăzi, nesfârșit. Cei aproape 400 de oameni care și-au pierdut viața în dreapta Nistrului pentru a apăra independența statului trăiesc mai mult în amintirile celor dragi, chiar dacă zeci de monumente și obeliscuri le comemorează jertfa.

Cei care au supraviețuit războiului spun cu tristețe: „Sunt ridicate monumente pentru cei decedați, dar pe cei vii i-a lăsat uitarea.”

Ziarul de Gardă a cunoscut trei istorii ale unor oameni din generații diferite, dar care au tangențe directe cu acel război.( publicație din 2024) 

 

Așa a început războiul din 1992

Pe 1 martie 1992, ora 22:19, în timpul unei serate la căminul fabricii de confecţii, asupra unor grupuri de cetăţeni s-au tras rafale din arme automate. În urma atacului armat, şeful Poliţiei Dubăsari, Sipcenco, a fost rănit, decedând la spital. Prin oraş s-au răspândit zvonuri provocatoare despre implicarea poliţiei în decesul lui Sipcenco. A urmat atacul armat al cazacilor asupra secţiei de poliţie şi luarea a 32 de ostatici din rândul colaboratorilor de  poliţie. La 4:25, medicul de serviciu al Spitalului din Dubăsari a anunțat că sunt aduse cadavrele lui Meşkov, locuitor al regiunii Rostov şi Pasecinic, din Dubăsari.

Pe 2 martie, sesiunea a 46-a a Adunării Generale a ONU a acceptat R. Moldova în calitate de membră a Naţiunilor Unite. Din acel moment, Tiraspolul încearcă să se impună prin forţa armelor. Conflictul dezlănţuit de forţele pro-imperiale urma să compromită integrarea în lumea liberă a noului stat independent și să reafirme rolul de autoritate incontestabilă a Moscovei în această regiune.

Pe 2 martie 1992, gardişti şi cazaci înarmaţi au patrulat şoseaua Tiraspol-Dubăsari, blocând podurile de peste Nistru spre Vadul lui Vodă, Lunga, dar şi barajul hidrocentralei de la Dubăsari, blocând trecerea transportului pe podurile din Bender, Rîbniţa şi spre Camenca. Posturile de gardişti şi miliţieni aveau în dotare maşini blindate din arsenalul armatei ruse. La 20:00, la Bender, 16 gardişti înarmaţi au reţinut 6 colaboratori ai Serviciului de pază şi patrulare al poliţiei, pe care i-au dezarmat, ducându-i la sediul Sovietului unit al colectivelor muncitoreşti (OSTK).

Tot la Bender, în noaptea de 3 martie, cazacii au cerut de la OSTK luarea cu asalt a secţiei orăşeneşti de poliţie. Străzile au fost patrulate pe parcursul întregii nopţi de trei automobile grele, cu gardişti înarmaţi.

La 11:00, gardiştii au atacat unitatea militară a statului major al apărării civile. În drum spre Cocieri, au împușcat în oameni paşnici şi în edificiul sovietului sătesc. Luptele au continuat timp de trei ore, separatiştii fiind  forţaţi să părăsească localitatea. În altercații au fost ucişi trei locuitori din Dubăsari, 4 din Cocieri şi 4 gardişti. La ora 16:00, la Bender  a fost instalat un post cu gardişti înarmaţi cu arme automate, cu o mitralieră și cu o maşină blindată.

Sursa: Agenția pentru Știință și Memorie Militară

Alexandru Popescu, jurnalist și scriitor. Când a început războiul, avea doar 5 ani și locuia la Tighina. Volumul „Montana”, lansat în 2022, readuce episoade din copilăria sa marcată de războiul din 1992.

Ion Borș, regizorul filmului „Carbon”, fiul lui Petru Borș, participant la războiul din 1992.

Gurie Popa, primar de Pîrîta în timpul războiului, participant la luptele de pe platoul Coșnița, autor a 15 piese muzicale dedicate luptătorilor din acel război.

Alexandru Popescu: „Războiul poate transforma un om aparent bun într-o fiară”

— Cum a apărut „Montana”? Ați avut un jurnal, ați mizat mai mult pe memorie?

— Romanul „Montana” este incarnarea amintirilor mele despre războiul de la Nistru, o conturare a fricilor, complexelor, durerilor nespuse, a unor coșmaruri care mă trezeau în toiul nopții. Războiul din 1992 și copilăria trăită la Bender îmi tot revin în memorie și într-un moment, am simțit nevoia să așez totul pe foaie. Se întâmpla în 2021, în plină pandemie COVID. Tot ce scriam inițial nu era jurnal, ci mai degrabă, niște însemnări, un soi de terapie prin scris, menită să mă izbăvească de depresia de care sufeream mai mulți ani.

Peste câteva luni adunasem suficient material pentru o poveste inedită. Nu am vrut ca aceste însemnări să capete forma unor memorii. Memorii despre acel război s-au tot scris. Ficțiunea mi-a permis să includ în relatare poveștile altor băieți și fete cu care am copilărit la Bender și să modelez trecutul așa cum l-am reținut sau așa cum mi l-am imaginat copil fiind. Multe lucruri ce țin de stil, vocabular, structură a textului mi-au venit intuitiv. Ei bine, m-a ajutat mult și experiența celor aproape zece ani munciți în calitate de reporter de știri la diverse instituții media de la Chișinău, și sutele de romane citite până acum. Am dat manuscrisul unor rude și jurnaliști. Au fost impresionați și m-au încurajat să trimit textul la editură. Editura de la Chișinău mi-a primit manuscrisul cu căldură. Asta m-a surprins, pentru că eram un novice printre scriitori. Editorii nu au avut niciun moment de ezitare în privința publicării romanului.

— În 1992 aveați 5 ani. Ce vă spuneau părinții despre ce se întâmplă? Ce înțelegeați?

— Văd acele momente ca printr-o sticlă mată. Nu-mi amintesc ce anume îmi spuneau părinții, dar țin minte că mama îmi vorbea mie și surorii mele mai mici cu voce ridicată, stridentă. Așa cum este descris în „Montana”, am trăit într-un vagon pe șine de oțel în Bender. Când începuse bătălia pentru Tighina, eu, mama și soră-mea ne-am refugiat în beciul scund de lângă vagon. În acea zi, tata era la 100 de kilometri distanță, la Cenac, raionul Cimișlia, satul său de baștină. Aflase despre ostilități și venise grăbit în marginea Benderului cu motocicleta sa cu ataș. Mi-a povestit că a încercat să intre în oraș, însă a făcut cale întoarsă din cauza focurilor de armă prea intense. Văzuse cadavre pe străzi.

În beciul de lângă vagon am petrecut câteva zile și nopți. Am găzduit vecini, inclusiv un bărbat orb care ne-a cântat la acordeon. Acele zile le țin minte cel mai limpede și le-am descris detaliat în roman. A urmat o zi când am ieșit afară. Mama a luat-o pe soră-mea în brațe și pe mine de mână. Fugeam pe străzile Benderului. Atunci am văzut tancuri și mașini blindate avansând pe drumul asfaltat, oameni înarmați, cavaleriști și multă lume cu copii în brațe. Soră-mea plângea. Și eu plângeam. În văzduh zbura un elicopter. Părinții mi-au spus mai târziu că în acea zi s-a anunțat la radio încetarea temporară a focului, iar civilii care doreau să părăsească orașul aveau la dispoziție două ore. Așa am ajuns la gara din Chișinău, iar de acolo, în satul Cenac, unde am stat la bunici până în octombrie, același an.

— Peste 32 de ani au trecut de la acel război. Ce episoade a sintetizat memoria, sufletul Dvs., episoade care continuă să vă urmărească în viață?

— Războiul din 1992 mi-a înrădăcinat o frică profundă pentru focuri de armă și oameni înarmați, îmbrăcați în uniforme militare. Ori de câte ori văd persoane înarmate sau vehicule militare, chiar și aici, în Anglia, mi se zvârcolește inima de frică. E o panică incontrolabilă care mă face să tremur și să simt o adiere vagă a mucegaiului din beciul unde ne-am refugiat în timpul luptelor. E ciudat și faptul că puținele amintiri de atunci îmi revin în minte în imagini alb-negru, asemenea secvențelor filmate în cel de-al Doilea Război Mondial.

— A fost sau nu copilăria trăită pe timp de război un motiv de a pleca din R. Moldova?

— Nu. Mai degrabă, anii complicați trăiți într-un Bender postbelic m-au determinat să plec. Mi s-a întâmplat să fiu agresat pe stradă din cauză că vorbeam românește sau că citeam cărți în limba română. Apoi, a urmat calvarul eschivării de la serviciul militar obligatoriu din transnistria. Am refuzat să fac armata lor. A fost nevoie să mituim funcționari de acolo să-mi dea amânare, ca apoi să nu mai vin la Bender aproape cinci ani, până au încetat să-mi trimită somații cei de la comisariatul lor militar. Cât am trăit la Chișinău, aveam mereu tentația să revin la Bender, la părinți. Asta implica riscuri, mai ales că eram jurnalist. Știm cu toții cazuri cu jurnaliști încarcerați la Tiraspol, intimidați și bătuți. Acum, când mă aflu la mii de kilometri distanță, nu mai sunt tentat să revin la Bender, deși locurile de acolo îmi sunt foarte dragi. Voi reveni într-o bună zi, sunt sigur.

— Dincolo de tragedie, cât de important e să nu uităm, să scriem, să realizăm filme, să compunem melodii?

— E absolut crucial ca generațiile care nu au văzut războiul cu ochii proprii să știe despre ororile conflictelor militare, să știe cât de imprevizibil este și că războiul poate transforma un om aparent bun într-o fiară. Să știe că războiul lasă urme adânci în psihicul oamenilor. Orice formă de popularizare a acestei idei e binevenită, fie prin cărți de istorie, fie prin ficțiune sau filme documentare. Poate din acest motiv, al treilea meu roman, care va apărea în 2024, tot despre urmările războiului de la Nistru este. Doar că, mă tem să o spun, oamenii nu prea știu să învețe din lecțiile istoriei. E suficient să vedem ce au făcut soldații ruși cu doi ani în urmă în localitățile Bucea și Irpin de sub Kiev.

— Cum putem respinge politicile pro-război?

— Mi-i greu să vin cu sugestii. Uneori, nu sunt în stare să opresc o ceartă de familie, dar cu atât mai mult, să știu cum pot fi prevenite conflicte între regiuni sau țări. Lumea e un sistem complicat, nimic nu e doar alb sau negru. E nevoie de diplomați buni și de populație căreia să-i pese de viața politică. Probabil, unicul instrument care ne rămâne nouă, celor care-și doresc pacea, este protestul. Să ne facem vocea auzită, să ne expunem opiniile în mass-media și prin vot. Orice guvernare sau actor politic care-și permite o retorică pro- război să nu mai fie votat.

În plus, cei care mai cred că un război modern poate soluționa ceva trebuie să înțeleagă că un conflict armat rareori se termină cu înfrângerea definitivă a oponentului. Ulterior, apar grupări separatiste, extremiști, contrabandiști, partide cu finanțări dubioase care împrăștie dezinformare, incertitudine și frică. Exemplul regiunii transnistrene e relevant. Acel război, care putea fi prevenit, a fost înghețat cu semnarea unor acorduri șubrede. Și ce este astăzi transnistria? E o zonă în care o generație nouă a fost crescută pe cărți de istorie trunchiată, o fâșie de pământ unde până și cei mai onești oameni sunt nevoiți să-și facă actele unei țări inexistente, să-și corupă valorile, să dea mită unor inși cu epoleți aghesmuiți cu coniac transnistrean. Presupun că nici chiar cei din administrația de la Tiraspol nu cred că transnistria poate deveni vreodată independentă. Însă le convine starea actuală de lucruri. Citesc știri despre șmecheri de pe ambele maluri ale Nistrului care au afaceri murdare în transnistria, fac contrabandă, trafic de ființe, răpesc oameni, vând ilegal armament, gaze, energie electrică, metal. Oare oamenii de rând din transnistria își doresc să trăiască în continuare în aceste condiții, la limita sărăciei și să depindă de banii unei Rusii în prag de colaps? Nu știu. Vreau să cred că s-au săturat și ei de această realitate.

Ion Borș: „Carbon” – un film tragic, spus cu mult optimism”

Filmul „Carbon”, care redă altfel evenimentele din 1992, a fost nominalizat pentru participarea la cea de-a 95-a ediție a Premiilor OSCAR la categoria „International Feature Film”. Regizorul filmului, Ion Borș, împarte meritele succesului acestui film cu tatăl său, Petru Borș, participant la războiul din 1992. 

Portretul lui tata

„Tata lucra șofer la brigada din sat. În acea zi când a fost luat pe front, curăța fântâna. A venit cineva și i-a zis să ducă niște voluntari cu mașina la Coșnița. A lăsat tot și s-a dus să-i ducă. Când a ajuns acolo, au început bombardamentele, au închis drumul pe pod. Așa s-a pomenit că a rămas acolo. După asta, el mi-a zis ca mereu făceau așa cu toți cei noi veniți. Noi eram mici și mama stătea în fiecare zi și se uita la „Mesager”, unde mereu spuneau cine a murit sau a fost rănit pe front. Tata a rămas fără voia lui acolo și nici nu putea părăsi linia frontului, deoarece, dacă dezerta, nimeni din raion nu mai ajungea acasă. Cum zicea tata, era așa o regulă, că îți era oarecum să te duci. Mi-a povestit că nu aveau destule arme ca să se apere, mi-a povestit că era adus foarte mult vin pe front, pentru a „alunga” stresul. Mi-a povestit cum mulți făceau beții cu cei din tabăra adversă, deoarece se cunoșteau, erau rude sau luptaseră împreună în Afganistan. Uneori, se înțelegeau toți să împuște în sus, ca să rămână fără gloanțe. Acum tata este bine, gestionează o afacere în transport. În fiecare an, la 2 martie, este chemat la primărie. Uneori, a fost chemat la proteste, dar nu s-a lăsat influențat, înțelegând că protestele au scopuri politice”, povestește regizorul filmului „Carbon”, subliniind că participarea tatălui său la acel război a fost primul imbold de a realiza un astfel de film.

Istoriile lor sunt mult mai clare decât cele spuse la televizor

„Ne-am dat seama că nu exista la acel moment un film artistic dedicat doar acestei teme. Sunt filme documentare și au mai fost câteva filme artistice care aminteau de acest conflict, dar nu războiul din 1992 era tema principală. Așa s-a născut ideea de a face anume un astfel de film”, povestește Ion Borș.

Acesta amintește că la început, ideea era cu totul diferită de cea care este acum în film. Structura și genul filmului s-au schimbat total atunci când a mers împreună cu Mariana Starciuc în satele unde au avut loc evenimentele, iar oamenii le-au povestit istoriile lor.

„Acolo am descoperit tragedia din 1992, fiind surprinși cu cât umor și ironie își povesteau oamenii istoriile. De altfel, am vorbit cu oamenii din aceste sate în 2018, când trecuseră 26 de ani de la conflict. Această distanță în timp îi făcea pe ei să vadă lucrurile mai rațional și nu emoțional”, spune Ion Borș, fiind convins că dacă aceiași oameni ar fi întrebați despre evenimentele de atunci și despre cum trăiesc ei cu un conflict la graniță, ar povesti diferit.

„Am fost motivați să redăm poveștile lor, poveștile eroilor contemporani care au luat parte la acest conflict și care, ca prin minune, sunt în viață. Istoriile lor sunt mult mai clare decât cele spuse la televizor, care deseori nu corespund cu realitatea”, explică regizorul.

Îl întreb cum crede, de ce e important să nu uităm nimic din ce s-a întâmplat. Răspunde simplu, fără patos: „Trebuie să fim conștienți că trecutul, ne place sau nu ne place, face parte din noi, este al nostru, este viața noastră. Nu trebuie să-l urâm, nu trebuie să-l iubim, trebuie să-l acceptăm așa cum este. Cred că acesta e primul pas spre a ne cunoaște cine suntem și primul pas spre a vrea să învățăm ceva pentru viitor. O națiune nu are viitor dacă nu își cunoaște trecutul”.

— Totuși, despre ce este filmul „Carbon”? Despre moarte, despre viață, despre pace sau despre război?

— În viziunea echipei, „Carbon” este un film tragic, dar spus cu mult optimism. Este un film în care ne acceptăm pe noi așa cum suntem și vrem ca latura umană să fie mai presus decât tot ce ni se spune la televizor. Chemăm spectatorii să reflecte asupra propagandei care ni se transmite prin sursele media. Îi îndemnăm să se gândească mult dacă vecinul, prietenul sau ruda lui chiar îi este dușman, așa cum se zice la televizor, sau relațiile umane sunt mai importante decât orice cravată frumoasă care vorbește de pe micile ecrane. Trebuie să analizăm critic lucrurile și să decidem noi pentru noi ce este bine și să nu credem orbește „binele” ce ni-l vor alții, atât din est, cât și din vest.

Gurie Popa: „În 1992 a fost un mic război, de-atunci eu plâng în orice primăvară”

Gurie Popa a avut de suferit mai mult ca alții în războiul din 1992, fiind primarul satului Pîrîta. A încercat să opună rezistență separatiștilor care l-au scos din casă la miezul nopții și l-au închis la Dubăsari. În 1992 a împărțit funcția publică din primărie cu luptele de pe platoul Coșnița. Pentru că a rămas în viață, a decis să cânte memoria celor căzuți, ca ei să nu fie uitați.

Războiul i-a schimbat viața, dar se consideră avantajat în raport cu alți consăteni de-ai săi care au căzut în lupte. A rămas în viață și crede că este dator să păstreze memoria celor care nu mai sunt.

„Mi-am zis să editez o carte despre Boris Dovgani din Pîrîta, căzut pe 31 martie 1992. Am vorbit cu rudele, cu prietenii lui, am căutat amintiri, poze. În vreo 3 luni am făcut cartea. La început, mulți au promis să ajute financiar la editare, dar nu și-au respectat promisiunea. A achitat primăria 14 mii de lei, iar restul, toate cheltuielile le-am acoperit eu. Oricum mă bucur că am reușit, că mi-am respectat promisiunea”, povestește Gurie Popa, încercând să aducă o notă critică în adresa celor care, în neștiință de cauză, editează cărți despre acel război.

„Sunt mulți veterani care scriu, inclusiv neadevăruri, expun evenimente care nici nu au avut loc, preamăresc lucrurile. De obicei, cei care au trecut prin acest război vorbesc mai puțin sau tac. E dureros să povestești. Chiar eu, când încep a povesti, simt o mare durere sufletească. După aceea, o zi-două sunt neom. Am observat că scriu lucruri false chiar și cei care spun că au fost la război. Și despre mine am găsit neadevăruri. Un maior de poliție care a făcut o carte nici nu m-a căutat, nu a vorbit cu mine vreodată, dar a scris cum eu, la 11:00, fiind primar la Pîrîta, am fost scos din casă de cazaci și bătut. Când am citit, m-a supărat. Da, cazacii mi-au frânt coastele, am avut comoție cerebrală, dar, cu anii, aceste traume au trecut. Dar cine citește azi că un primar, pe timp de război, la ora 11:00 stătea acasă, ce zice? Ce fel de primar aș fi fost? Oamenii s-ar putea întreba de ce la acea oră nu eram la muncă, de ce nu m-am ridicat în apărarea satului meu? Dacă ar fi scris că acele evenimente s-au produs noaptea, 7 spre 8 martie, totul ar fi fost altfel. Maior de poliție, dar scrie prostii, fără să mă întrebe. Cine are nevoie de astfel de cărți? E doar un exemplu. Da, tot el mai scrie că oamenii se apărau cu furcile, cu lopețile, cu sapele. Așa ceva nu s-a întâmplat. De ce trebuie să umilești oamenii?” – continuă Gurie Popa.

Îl întreb despre piesele scrise de el în memoria acelor lupte. Spune că a înregistrat 15 piese la tema războiului de la Nistru. „În  ’92 a fost un mic război, de-atunci eu plâng în orice primăvară”, amintește veteranul un mesaj din piesele sale.

Despre felul în care este respectată memoria participanților la război, Gurie Popa spune cu durere că de la un an la altul, tot mai puțini participă la evenimentele de comemorare  organizate în ziua de 2 martie: „Sunt ridicate monumente pentru decedați, cei vii fiind lăsați uitării.”

Războiul de pe Nistru a durat din martie până în iulie 1992 şi a afectat mai multe localităţi, printre care Dubăsari, Corjova, Coşniţa, Cocieri, Roghi, Tighina şi Varniţa. Numărul exact al victimelor nu este cunoscut nici până astăzi, dar, potrivit unor estimări, au murit aproape 300 de combatanţi, 400 de civili din dreapta Nistrului şi peste 800 de persoane originare din regiunea transnistreană.

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: