Viața Cristinei Bulat seamănă cu a multor moldoveni, care în dorința de avea un trai mai bun, împreună cu soțul și cei doi copii a plecat în Germania. Nu a fost ușor și abia peste patru ani a reușit să devină asistentă socială, dar un lucru este cert, dacă muncești ajungi să fii apreciat. 

Povestea Cristinei Bulat a fost scrisă de autoarea blogului portreteincuvinte.com

Moldova

„De mică visam să devin avocat, pentru că era la modă. Dar costa o groază de bani „moda” asta, așa c-am depus actele la Facultatea de Asistență Socială a Universității de Stat din Moldova. Sigur c-am fost „încurajată” de unii că e un job prost plătit, iar potențialii mei „clienți” sunt babele și moșnegii. Nimeni nu mi-a spus că asistența socială îmi va oferi posibilități, printre care și o bursă de studiu în Germania. Dar până s-ajung în Germania „am făcut carte”. Pentru cei care au răbdare să citească până la capăt despre experiența mea de-acasă, pe lângă asistență socială am învățat și alte discipline precum drept, medicină, psihologie, filozofie și multe altele – toate absolut necesare pentru a deveni un asistent social bun. În paralel, am făcut voluntariat în cadrul diferitor organizații. „Salvați Copiii Moldova”, „Amici dei Bambini”, Casa Teritorială de Asigurări Sociale, Institutul Penal, sunt doar câteva dintre ele. După absolvirea facultății, am făcut studii de masterat, apoi am activat în calitate de lector în cadrul aceleași universități, dar și ca asistentă socială în cadrul Maternității Nr.1 din Chișinău, lucrând cu mamele aflate în risc de a-și abandona copiii.

Tot în acea perioadă am obținut bursa de studiu de patru luni la una din cele mai mari universități din Germania – Freie Universität Berlin. Fantastică perioadă. Greu m-am despărțit de țara asta, dar mi-am promis că voi reveni indiferent de circumstanțe.

Acasă am mai bifat o experiență devenind asistent social în cadrul Centrului de Servicii Sociale pentru copil și familie, misiunea mea fiind de a contribui la procesul de dezinstituționalizare a copiilor care aveau cel puțin un membru al familiei în viață. Apoi am devenit coordonator de proiect în cadrul Consiliului Național al ONG-urilor din Republica Moldova. Toată această experiență a cântărit greu în procesul de calificare a diplomei în Germania. Între timp, m-am căsătorit și în viața noastră au apărut rând pe rând cei doi copii, fapt ce a însemnat să iau de fiecare dată câte o pauză.

Germania

Și uite că la un moment dat în viața noastră de familie a intervenit drama moldoveanului care pentru un trai mai bun lasă familie, lasă casă și masă și pleacă. Karma asta nu ne-a ocolit nici pe noi. Soțul meu a trebuit să plece. Nu mai țin minte dacă financiar o duceam excelent în acea perioadă, dar psihologic ne era greu tuturor.

El revenea acasă o dată la șase luni, iar fetița noastră când vedea câte-un avion zburând, striga în gura mare „vine tataaa”. Asta demoraliza enorm și nu putea continua la nesfârșit. Atunci mi-am amintit de promisiunea mea de a reveni în Germania și-am început să căutăm printre prietenii și cunoscuții noștri stabiliți peste hotare pe cineva care ar fi fost gata să ne ajute să emigrăm. Am găsit, într-un final, omul „salvator” care a acceptat să-și ia belea pe cap și să ne ajute, fapt pentru care-i suntem profund recunoscători.

Din nou soțul a plecat primul. Știu că i-a fost foarte greu și c-a fost la un pas să renunțe, dar nu a făcut-o și-i mulțumesc pentru asta. Peste șapte luni l-am urmat și noi.

Întrebări, emoții, incertitudine, toate îmi roiau în cap la venire.

Frica se amplifica din cauza faptului că nu cunoșteam pe nimeni, de aceea unica soluție a fost să caut în grupurile de moldoveni de pe rețelele socializare, răspuns la toate întrebările mele. Acolo am găsit nu doar soluții, ci și oameni minunați cu care am legat prietenii de la distanță, iar unul dintre ei mi-a sugerat să-mi trimit CV-ul la diferite organizații care ajută nou-veniții să se integreze, ceea ce am și făcut. Am scris un email și l-am trimis la Arbeiterwohlfahrt (AWO), la Caritas, dar și la alte centre de integrare. Mare mi-a fost mirarea când peste câteva zile am primit răspuns de la o doamnă din cadrul unui asemenea centru, vorbitoare de limba română, cum c-ar putea să mă ajute cu înscrierea la un curs gratuit de limbă germană. Tot ea m-a ajutat să-mi înscriu copiii la grădiniță, medic de familie și pediatru.

Schimbarea – în câteva luni

Soțul – la muncă, copii – la grădiniță, eu – la cursul de germană. Mirosea a rutină, iar eu cu ea nu mă-mpac. Și-atunci am mai scris un alt e-mail pe care l-am trimis la aceleași instituții rugând să fiu înscrisă în calitate de voluntară, motivând că astfel voi învăța mai repede și mai eficient limba germană, iar odată cu ea voi acumula cunoștințe în domeniul meu de activitate. La scurt timp am primit un stagiu la AWO. Acolo am învățat să răspund la scrisori și să completez tot soiul de formulare. Pentru a mine acel stagiu a fost piatra de temelie la ceea ce a urmat.

Următorul pas pe care l-am făcut a fost să apelez la Bundesagentur für Arbeit, instituția care se ocupă cu găsirea unui loc de muncă și cu recunoașterea studiilor. Eu, între timp, finisasem cursul de germană nivelul B1, îmi recunoscusem diploma de asistent social și bifasem în CV practica la AWO. Cei de la Bundesagentur mi-au analizat dosarul și s-au oferit să-mi achite cursul de germană B2.

Începusem următorul curs de germană când m-a contactat doamna despre care am povestit mai sus și mi-a povestit despre oportunitatea de a face încă un curs, doar că unul de calificare ca și traducător – mediator (Sprachmittlerin) timp de patru luni și cu posibilitatea ulterioară de angajare.

La curs am învățat să fac traduceri simultane din germană în română și viceversa. Nu a lipsit nici partea practică. Am tradus pentru diferite familii. Mi s-a întipărit în memorie în special drama unor români evacuați forțat din cauza faptului că locuiau într-o casă expusă riscului de incendiu. La sfârșit de curs am primit primul meu job în cadrul Ziuma, un centru care ajută familiile să se integreze în Germania, familii care sunt redirecționate centrului de către Jungendamt (instituție înființată pentru a promova bunăstarea copiilor).

Cei de la centru aveau nevoie de vorbitori de limba română și germană. Acolo am făcut cunoștință cu primele șase familii care mi-au fost încredințate. Le traduceam scrisorile, le făceam programări și îi însoțeam, băteam pragurile diferitor instituții pentru a le înscrie copiii la școală și la grădiniță, la cluburi de sport, mergeam la medici sau îi ajutam să-și găsească locuri de muncă.

Nu a fost deloc ușor, pentru că deși aveam diploma de B2, mai erau multe de învățat la capitolul limbă germană. Norocul meu a fost să întâlnesc doar oameni amabili și înțelegători. Nu am fost niciodată bruscată sau luată în râs atunci când am făcut greșeli în exprimare, ci dimpotrivă. Asta mi-a dat curaj, deși unele dintre cazuri nu au fost deloc ușoare. De exemplu, cel al unei familii de romi care avea un copil cu dizabilități și nici un act. A trebuit să le perfectez absolut toate actele, să le găsesc un loc de trai, un loc de muncă tatălui, să-i însoțesc pe la toți medicii și pe la toate instanțele pentru a obține alocații și suplimente de îngrijire a copilului.

Un alt caz de care sunt mândră a fost al unei adolescente de 15 ani, care acum doi ani cântărea peste 140 de kilograme. Am mers cu ea la specialiștii de profil, începând cu medicul de familie și terminând cu dietologul și psihologul, iar într-un final am ajutat-o să se interneze în spital. Azi, la doi ani distanță sunt mândră de faptul că rezultatele muncii noastre comune sunt vizibile.

Și pentru că oportunitățile nu mă înconjoară niciodată, într-o zi m-a sunat iarăși doamna de la centrul de integrare să-mi spună că are nevoie de un consultant intercultural (Interkulturelle Beraterin) pentru școlile primare din regiune.

Era vorba de șapte școli în care învățau foarte mulți copii români. Sarcina mea era să ajut părinții și administrația școlilor să rezolve problemele legate de elevi. De multe ori, munca mea nu se limita doar la copii, pentru că și maturii aveau nevoie de ajutor în completarea actelor.

Era extrem de obositor pentru că în timp ce curam în continuare familii de români, moldoveni și ruși în cadrul centrului Ziuma, făceam voluntariat la centrul de integrare (Komunales Integrations Zentrum) și Honorarvertrag unde activam ca și traducător – mediator. Alergam de dimineață până seara, de la o familie la alta și de la o instituție la alta, dar am acumulat experiență și am crescut vizibil pe plan profesional.

Asta au remarcat-o și ceilalți, respectiv acum un an directorul uneia dintre școli m-a angajat în calitate de Specialist Intercultural (Interkulturelle Fachkraft), pentru a lucra cu cei peste 30 de copii români. Școala este la trei km de casă, iar ziua de muncă începe la 8.00 și se termină la 13:30.

În ce constă munca mea de acum ca și Interkulturelle Fachkraft?

În a-i ajuta pe copiii care nu se descurcă în timpul lecțiilor din cauza necunoașterii limbii. Asist elevii clasei întâi. Primele două lecții le petrec în clasa a I-a A, iar următoarele două – în a I-a B. Munca mea nu se răsfrânge doar asupra copiilor români, ci și asupra celor veniți din Bulgaria, Rusia, Turcia etc. I-am învățat să țină creionul în mână, să taie cu foarfeca, să scrie, să citească, acum să facă calcule. După lecții, îi petrec până la autobuz pe cei care pleacă cu transportul acasă și trec în sala de clasă unde îi ajut pe copiii români să își facă temele pentru acasă. În fiecare luni, după ore fac muncă de birou, mai exact traduc diferite acte părinților care nu cunosc limba, iau legătura cu reprezentanții Jungendamtului, fie pentru a relata situația copiilor aflați în factor de risc, fie pentru a raporta situații noi care se cer luate la evidență de către autorități. Iar în fiecare joi, împreună cu alți pedagogi și asistenți sociali povestim despre problemele care au apărut pe parcursul săptămânii și discutăm soluționarea lor.

Sursa

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: