Iarna din copilăria mea venea în ultimele zile din noiembrie. Iarna din copilăria mea era cu nămeți cât casa, ger care desena uzoare la ferestre, săniuș până se face întuneric afară și mama, care ca să mă cheme acasă, trebuia doar să iasă pe pragul casei și să mă strige.

Veneam de la săniuș îmbujorată, cu retujii de care atârnau lespezi de omăt, cu mănușile de care atârnau țurțuri și cu cizmele ude. Că atunci nu erau Geox-uri și alte drăcovenii. Focul se făcea cu lemne, în sobă, mâncarea se fierbea pe plită cât ardea focul și copiii încălțau ceea ce rămânea de la frații mai mari.

Așa era pe vremea copilăriei mele. Când așteptam cu nerăbdare Crăciunul ca să mâncăm bomboane și să mergem cu uratul, iar seara stăteam cu urechile ciulite, poate vom auzi zurgălăii de la sania cu reni a lui Moș Crăciun.

De dimineață se făcea curățenie în casă. Se scoteau covoarele și se tăvăleau în omăt, se aducea căldarea cu nisip și se punea bradul amețitor de aromat în ea. Agățam jucăriile de sticlă subțire: morcovi, veverițe cu nuci în lăbuțe, babe cu polonicul, căpșuni, piușori și desigur, fascinatele globuri rotunde cu frunză de arțar pe ele. Ultimul se agăța ceasul pe care încremenise, încă din fabrică, ora 23:55.

Spre seară, când pișca gerul și veneau ultimele cete de urători, iar la televizor arătau filmele sovietice clasice, așteptam oaspetele cel mai drag. Mirosul de mâncare sofisticată, mandarine și brad, freamătul din casă (amu îi zice vibe) anunțau că iaca-iaca Moșul e pe drum. Odată chiar a venit, în carne și oase.

Eram foarte mică și nu îmi amintesc multe detalii, știu doar că pantalonii moșului erau identici cu pantalonii tatei și moșul nu a prea vorbit, mai mult tușea în barbă când eu, răcnind din toți bojocii, recitam poezia învățată și repetată de sute de ori. Cadourile, pe vremea ceea, erau simple. O carte cu povești, o cutie de carioci, o jucărie de pluș, fructe și dulciuri.

Dar noi nu știam că vor veni vremuri în care vor apărea xbox-uri, telefoane mobile, Lego și Barbie, iar bucuria sinceră și euforia pe care o simțim acum, când ținem în mâini un cățel de pluș, nu va mai reveni niciodată.

Cele mai frumoase sărbători erau când părinții mei erau tineri și frumoși, iar buneii erau destul de copii ca să se joace cu mine. Când nu aveam nevoie de televizor și de focuri cu artificii ca să ne bucurăm. Când noi, copiii, adormeam într-un târziu și nu realizam că am pășit în alt an și ne-am făcut mai mari.

Acum sunt alte vremuri și fii-meu de 11 ani știe despre altfel de Crăciun. Bineînțeles, sunt alte cadouri, mai sofisticate și mai scumpe, dar tradițiile le-am infiltrat cât am putut de mult în familia noastră. Băiatul meu a cunoscut cum e să mergi cu uratul, să stai pe genunchii moșului care seamănă tare-tare cu nanu Mișa și să reciți despre cum din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă.

Știe că, uneori, cadourile vin prin sobă, dar nu le arde focul, căci e magie. Magie sunt și focurile bengale cu miros înțepător, iar dorința pe care o spui în gând când bate ceasul de miezul nopții se va îndeplini numaidecât. Magia există atâta timp, cât există copilăria. Magie dragă, mai stai un pic, mai zăbovește în ochii lui curați de copil. Nu te grăbi să pleci și să te dizolvi, rămâi încă un an. Cu el și cu toți copiii lumii.

 

Distribuie articolul: