Dorul este una dintre cele mai puternice trăiri umane și, deși pare un fenomen pur emoțional, cercetările din neuroștiințe arată că în spatele lui stau mecanisme complexe ale creierului. Sentimentul de dor activează zone similare cu cele implicate în atașament, recompensă și chiar dependență, ceea ce explică de ce poate fi atât de intens și uneori copleșitor.

Un studiu realizat la Universitatea din Oxford a arătat că atunci când oamenii se gândesc la cineva drag aflat departe, se activează sistemul limbic, zona responsabilă de procesarea emoțiilor. În special, amigdala și hipocampul joacă un rol important, pentru că ele leagă amintirile de trăirile afective. Astfel, simpla evocare a unei persoane apropiate declanșează reacții emoționale puternice, aproape ca și cum acea persoană ar fi prezentă.

În același timp, cercetările în neurobiologia atașamentului arată că dorul implică și sistemul de recompensă al creierului, bazat pe dopamină. Atunci când petrecem timp cu oamenii pe care îi iubim, creierul secretă dopamină și oxitocină, hormoni asociați cu plăcerea și legăturile sociale. Absența acelei persoane reduce nivelul acestor substanțe, ceea ce creează o senzație de „gol” și o dorință intensă de reîntâlnire, similară cu mecanismele observate în dependențe.

Un alt aspect evidențiat de studiile publicate în Journal of Neuroscience este faptul că dorul poate crește activitatea în cortexul prefrontal, zona asociată cu planificarea și luarea deciziilor. Această activare explică de ce oamenii care simt dor tind să își imagineze scenarii de revedere sau să facă planuri pentru a reduce distanța. Practic, creierul încearcă să găsească soluții pentru a restabili legătura socială.

Dorul nu rămâne doar la nivel mental. Neurotransmițătorii și hormonii implicați în această stare influențează și corpul: pot apărea tulburări de somn, lipsă de concentrare sau chiar modificări ale apetitului. Psihologii numesc acest fenomen „stres de separare”, iar studiile arată că este o reacție naturală a organismului uman, care a evoluat pentru a menține coeziunea socială.

Interesant este și faptul că intensitatea dorului nu este identică pentru toată lumea. Cercetări efectuate la Universitatea din Chicago arată că persoanele cu un atașament securizant resimt dorul ca pe o emoție caldă, legată de amintiri pozitive, în timp ce persoanele cu atașament anxios pot trăi dorul mai degrabă ca pe o suferință și teamă de abandon.

Dorul, așadar, nu este doar o emoție trecătoare, ci o combinație complexă de procese neurologice și fiziologice. Creierul îl folosește pentru a întări legăturile sociale și pentru a ne motiva să menținem relații apropiate. Această experiență profund umană are rădăcini biologice clare, iar faptul că o resimțim atât de intens arată cât de esențiale sunt conexiunile cu ceilalți pentru echilibrul nostru emoțional.

Distribuie articolul: