Cât durează dragostea? Este o întrebare care preocupă atât pe cei care sunt îndrăgostiți, cât și pe cei care au trecut prin despărțiri sau crize de cuplu. Deși romantismul popular susține ideea unei iubiri veșnice, psihologia sugerează o perspectivă mai nuanțată, explicată prin teoria atașamentului și evoluția conexiunii emoționale în relațiile de lungă durată.

Dragostea: o reacție biologică și psihologică

Dragostea romantică, conform mai multor studii în neuroștiințe, activează aceleași regiuni ale creierului implicate în dependență și recompensă. Un studiu publicat în Journal of Neurophysiology (Fisher, Aron & Brown, 2005) arată că îndrăgostirea declanșează eliberarea de dopamină, oxitocină și serotonină – neurotransmițători responsabili pentru plăcere, atașament și stabilitate emoțională.

Aceste reacții sunt intense la începutul relației, însă pe măsură ce trece timpul, se stabilizează, iar relația trece din faza de „pasiune” în faza de „atașament profund”.

Teoria atașamentului: cheia înțelegerii longevității unei relații

Psihologul John Bowlby, fondatorul teoriei atașamentului, și mai târziu Mary Ainsworth, au demonstrat că modul în care ne atașăm de îngrijitorii noștri în copilărie influențează tiparul relațiilor romantice de mai târziu.

Există patru tipuri principale de atașament:

  • Atașament sigur: persoanele se simt confortabil cu intimitatea și pot menține relații stabile. Acesta este asociat cu cele mai durabile și satisfăcătoare relații.

  • Atașament anxios: caracterizat prin nevoia constantă de reasigurare și teama de abandon.

  • Atașament evitant: implică o nevoie excesivă de independență și dificultatea de a menține apropierea emoțională.

  • Atașament dezorganizat: combină elemente din stilurile anxios și evitant și este adesea rezultatul unor traume timpurii.

Studiile arată că relațiile bazate pe atașament sigur tind să dureze mai mult și sunt mai rezistente la stres, conflicte și schimbări.

Cât durează, de fapt, „îndrăgostirea”?

Potrivit unui studiu realizat de Stony Brook University (Aron et al., 2011), faza intensă a îndrăgostirii durează între 6 luni și 2 ani. După această perioadă, senzația de euforie se estompează, iar relația se redefinește pe baza atașamentului emoțional, valorilor comune și compatibilității de viață.

Cu toate acestea, cercetările au identificat cupluri care, chiar și după 20 de ani de relație, prezintă activări cerebrale similare cu cele din primele etape ale iubirii – semn că dragostea de durată nu este un mit, ci o posibilitate dependentă de context, comunicare și angajament reciproc.

Ce contribuie la menținerea iubirii pe termen lung?

Pe lângă atașamentul sigur, există o serie de factori documentați științific care favorizează o iubire de durată:

  • Prietenia dintre parteneri – cel mai puternic predictor al satisfacției relaționale (Gottman Institute)

  • Comunicarea deschisă și empatică

  • Sprijinul emoțional constant

  • Activitățile comune și experiențele noi – stimulează dopamina și reîmprospătează conexiunea

  • Gesturile de afecțiune și validare zilnică – chiar și cele mici, cum ar fi mulțumirile sau atingerile afectuoase

  • Reziliența la conflict – capacitatea de a gestiona neînțelegerile fără deteriorarea legăturii afective.

Dragostea nu are un „termen de valabilitate” universal, dar biologia și psihologia arată că ceea ce numim „îndrăgostire” este doar începutul unei relații care se poate transforma, cu timpul, într-o legătură profundă și durabilă. Secretul longevității nu constă în menținerea fluturilor în stomac, ci în cultivarea atașamentului sigur, a prieteniei și a angajamentului reciproc. Astfel, dragostea poate dura nu doar ani, ci o viață întreagă.

Distribuie articolul: