Dacă ar fi o definiție vizuală a jocului dramatic clasic, atunci aceasta ar fi conectată inerent Teatrului Național „Mihai Eminescu”. De fiecare dată când obosesc de interpretări sofisticate, neordinare și conectate la viziuni protestante, revin aici, locul în care teatrul basarabean își rămâne fidel.

După aproape trei ani de când nu am mai mers la teatru, am ales să vizionez noua piesă „Capcana”, în regia lui Petru Hadârcă și mare mi-a fost mirarea, dar și plăcerea să fiu parte dintr-un spectacol curajos, formidabil, pentru care e nevoie de o deschidere și de o percepție istorică de amploare.

Haideți deci să adăugăm puțină contextualitate celor văzute, astfel încât să vă convingeți că merită să mergeți la această piesă tragi-comică. „Capcana” este o adaptare a nuvelei „Fuga” de Mihail Afanasievici Bulgakov, deci e o dovadă de mare curaj să pui în scenă o piesă rusească în vremurile când tot ce rus sau slavon se pune la zidul rușinii (mă refer aici la campaniile de demonizare în rândul cititorilor a literaturii ruse clasice și contemporane).

Piesa „Fuga”, în originalul lui Bulgakov, expune experiența dezertării ultimelor rămășițe din Armata Albă, în perioada Războiului Civil din Imperiul Rus, o etapă istorică care într-un final duce la instaurarea puterii bolșevice. Se pare că la baza acestei piese stă experiența celei de-a doua soții a lui Bulgakov, Liubovi Belozeorskaia, care, în perioada acelor ani, fugise împreună cu primul său soț în Constantinopol.Sursa: europa liberă

Adaptarea în scenă a piesei a dat naștere experimentului dramaturgic „Capcana”, pe care, trebuie să recunosc, am urmărit-o cu sufletul la gură. Practic, regizorul reușește să unifice două planuri secvențiale: originalul nuvelei și partea diaristă a experienței lui Bulgakov. În cele trei ore de spectacol, urmărim destinul Serafimei Korzuhina, o femeie de înalt funcționar din aristocrația rusă, a profesorului docent Golubkov, îndrăgostitul iremediabil, a fostului general al albilor, kazahul Cernota și a soției sale Liuba, precum și a fostului general Hludov. Între derularea acestei istorii se desfășoară trăirile deloc ușoare ale lui Bulgakov și ale soției sale, cea care îl inspiră și îl ajută să se mențină pe linia plutirii în vremuri echivoci.

Întreaga piesă se menține pe dilema bine – rău. Cine e cu adevărat bun? Pentru cine s-a jertfit Iisus (unul dintre personaje vorbește despre Serafima ca fiind exemplul omului bun pentru care s-a înfăptuit jertfa divină)? Noi, spectatorii, suntem puși în fața înțelegerii dogmatice a scriiturii lui Bulgakov, care este pus și el, la rândul său, în fața unui zid de reticență și de judecată. Se va vinde oare tiranului de la Kremlin? Își va păta mâinile cu sângele ideologic al roșilor doar pentru a-și garanta existența și bunul trai?

Nu primi o definiție clară a bunătății, ci mai degrabă vedem cum dorința avară de putere poate ispiti pe oricine. „Măreția Imperiului”, „supremația poporului rus” – toate devin o punte spre pierzanie pentru Albi.

Mi se pare relevant să subliniez faptul că această piesă dramatică impune o atenție sporită față de detalii, deoarece regizorul a ascuns diferite linii fine spre aluziile contemporaneității. Devenim parte dintr-un soi de retrospectivă spre ceea ce a fost și ceea ce avem. „Capcana” este o metaforă a actului de creație, în care scriitorul trebuie să decidă dacă devine instrumentul propagandei aidoma celor care dictează regulile pe frontul de război. Linia fină de demarcație între păcat și virtute pare să se șteargă.

Se cuvine să menționez prestanța impecabilă a actorilor implicați în această piesă, or Anatol Durbală în rolul generalului Cernota a fost absolut superb, stârnind hohote sănătoase de râs, iar Diana Decuseară, cea care a interpretat rolul consoartei lui Bulgakov, a intrat covârșitor în pielea și trăirile personajului său. Costumele, decorurile și muzica atent aleasă au dat textură istoriei, transpunându-ne în acele vremuri și amintindu-ne despre stilul acelui timp.

Reiterez astfel faptul că trebuie să vedeți piesa „Capcana”, deoarece e o împletire de simboluri, idei, figuri într-o narațiune dramatică și comică, pe alocuri, de zile mari. Este genul de experiență teatrală impresionantă și remarcabilă, tristă și veselă, într-o antiteză perfectă.

Distribuie articolul: