M-am tot îndepărtat de tot ce nu era profitabil, era complicat sau prea încâlcit. Cam toți fac asta la o anumită vârstă: preferă confortul, unii îl găsesc într-o singură persoană, unii în călătorii, alții în mâncare, eu l-am găsit în interiorizare.

Știu exact unde am ajuns. Nu e ceva ce aș ascunde eu de mine. Cred că de fiecare dată am putut fi sinceră cu mine despre starea mea emoțională, o fi vreun atu și ăsta?

Sunt complicată, deși matematică și rece, dispun de o înțelegere ce sfărâmă și pietre. Și, adesea, nu mă lasă rece emoția altuia.

E ceva vreme de când am început să percep drept „mult mai superficială lumea asta”, și mie superficialitatea nu-mi place, dar și pentru mine ea a fost mereu arma atunci când nu mi-a plăcut o situație în care am fost obligată să fiu. Asta îmi amintește de filmul ăla în care bărbatul putea să deruleze toate situațiile în care nu era confortabil per moment și ajunge… să piardă toate momentele frumoase din viața lui.

Nu mai vreau să pierd oameni buni, momente, emoții, dar nu mai am puteri nici să forțez nota pentru asta. Voi cum reușiți să le împăcați pe toate fără să rupeți bucăți valoroase din voi?

Distribuie articolul: