Când intri în sala de la „Luceafărul”, confortul spectatorului pasiv se evaporă înainte chiar să se stingă luminile. Nu ești lăsat să te așezi comod în fotoliu și să privești detașat o dramă oarecare. Actrițele sunt deja acolo, printre rânduri, purtând nuanțe aprinse de roz și mov, dar privirile lor nu trădează nicio candoare. Privirile lor ard. Te măsoară, te chestionează mut și te aruncă direct într-o stare de alertă printr-o întrebare simplă, dar tăioasă: dacă știi senzația. Acea senzație viscerală a fricii domestice – când pasul apăsat din antreu, zăvorul tras sau inflexiunea unei voci anunță dezastrul, iar instinctul îți dictează să dispari, să devii invizibilă, să nu provoci.

Spectacolul de teatru documentar „Trece-un nouraș pe sus”, montat pe scena Teatrului Republican „Luceafărul” pe baza cercetării și dramaturgiei semnate de Cristina Giurgea, este mai mult decât un manifest scenic: este o demontare chirurgicală a mecanismelor care întrețin abuzul împotriva femeilor în spațiul nostru cultural. Născut din mărturiile reale ale unor supraviețuitoare din Republica Moldova și România, textul a fost trecut printr-un filtru etic riguros, inclusiv prin lecturi de lucru alături de specialiști din linia întâi a prevenirii violenței. Iar această responsabilitate civică se simte în fiecare replică: spectacolul nu exploatează trauma de dragul senzaționalului și refuză cu încăpățânare voyeurismul suferinței.

Cele unsprezece actrițe din distribuție nu dau viață unor personaje convenționale, ci devin purtătoare de cuvânt pentru destine fără nume, recognoscibile la fiecare colț de stradă. Ceea ce unește aceste confesiuni fragmentate este lupta cu cel mai perfid aliat al agresorului: rușinea. Formula invocată ca manifest – inspirată de ecoul internațional al cazului Gisèle Pelicot – devine aici o veritabilă axă morală. Spectacolul cere imperativ transferul stigmatului: rușinea nu mai are voie să strivească umerii celei abuzate; ea trebuie împinsă fără menajamente înspre cel care lovește, umilește și șantajează.

 

Marea reușită regizorală a Cristinei Giurgea stă în echilibrul tonal. O temă atât de copleșitoare risca să devină o povară greu de respirat pentru sală. În schimb, montarea capătă o dinamică surprinzătoare datorită unui personaj colectiv excepțional: „gura lumii”. Într-o sincronizare impecabilă, actrițele întruchipează judecata satului, presiunea tradiției, replicile de tipul „fii mai răbdătoare”, „ai casă, ai copii, unde te duci?” sau eterna teamă de ce vor zice vecinii. Ridicolul acestor dogme este împins până la absurd și stârnește râsul în sală – un râs amar, eliberator, care dezarmează clișeele adânc înrădăcinate în mentalul nostru colectiv.

Tensiunea este spartă inteligent și prin muzică. Melodii profund întipărite în conștiința noastră afectivă – de la baladele Mădălinei Manole și ale Anastasiei Lazariuc până la folclorul tulburător al Surorilor Osoianu – sunt recontextualizate pe scenă, căpătând subit reverberații dureroase. Iar când spațiul scenic conceput de Adrian Suruceanu explodează într-o parodie muzicală colectivă, gestul nu este o frivolitate, ci o descătușare: revolta femeilor care au învățat, în sfârșit, să spună „destul”.

Granița dintre spațiul de joc și public este complet ștearsă când microfonul coboară în sală. Chestionați direct despre ce le-ar spune celor aflate în pericol, spectatorii sunt forțați să iasă din tăcere și să devină co-autori ai unui pact de solidaritate. „Trece-un nouraș pe sus” își asumă fără ocolișuri o identitate feministă asumată, dar mesajul său final nu vorbește despre victimizare, ci despre autonomie, putere recuperată și curajul de a sparge cercul vicios intergenerațional. Pleci de la „Luceafărul” fără nodul paralizant al neputinței în piept, ci cu o certitudine limpede: tăcerea a fost ruptă, iar de acum înainte, rușinea și-a schimbat definitiv tabăra.

Distribuie articolul: