Alexandru Jumbei este înnebunit după tenisul de masă. Joacă ori de câte ori are ocazia. Anomalia la mână nu îl oprește de la treburi. Este mereu ocupat și nu are timp pentru tristețe.

Când îl vezi pe Alexandru Jumbei jucând tenis de masă, fără să vrei, ți se aruncă ochii la mâna stângă. Alexandru s-a născut cu o anomalie, așa cum explică medicii. El însă are o altă părere:

„Am un moș la Orhei cu aceeași problemă. Când era însărcinată, mamei îi era frică să nu nască un copil cu o asemenea anomalie. Îl privea lung, cu teamă. Eu cred că de acolo vine.”

Alexandru nu își ascunde mâna afectată de anomalie. Dimpotrivă, e foarte deschis, fără inhibiții, și face multe lucruri cu ea, deși pare imposibil la prima vedere. Cea mai mare pasiune rămâne tenisul de masă. Are 34 de ani și joacă tenis mai bine de 17 ani. 

„Tare îmi place. După muncă vin deseori aici, la Centrul pentru Copii și Tineret ARTICO, pentru o partidă cu băieții. Eu am făcut și taekwando. Ce-i drept, a fost o întâmplare. În 2009, pentru că nu aveam sportivi paralimpici la taekwando, antrenorul Vladislav Mazilu m-a luat pe mine la un campionat european. Mi-a zis că trebuie doar să mă arăt acolo și că va arunca un ștergar alb, ceea ce înseamnă că sportivul este rănit, are o traumă. Mi-a dat și o centură neagră. Eu însă nu am acceptat. Cum adică numai să ies acolo și să mă arăt. Am luptat și am luat locul 7 din 20.”

Alexandru spune că nu a fost tachinat niciodată de copii pentru că ar avea o mână care seamănă mai degrabă cu un picioruș slab dezvoltat. Cică nici trecătorii nu îi observă anomalia, lucru pe care eu personal nu îl cred. Mai degrabă e vorba de altceva. Alexandru e mult prea împlinit, ocupat cu tot felul de activități, ca să stea să observe cum reacționează oamenii la mâna lui stângă.

„Eu nu mă rușinez. De ce să mă rușinez dacă așa m-am născut? Mie mi-e totuna ce cred alții.”

Alexandru este paznic iarna și om de serviciu în alte anotimpuri. 

„Eu nivelez și ud terenul pentru tenis de câmp. E unul neacoperit, așa că iarna este închis. Atunci lucrez ca paznic. Îmi place locul meu de muncă.”

L-am mai întrebat dacă se întâmplă să fie trist, căci în scurta noastră discuție se tot ținea de glume și râdea tot timpul. L-am întrebat dacă știe de depresie. În filmele despre persoanele cu nevoi speciale vedem că deseori sunt încercați de depresie.

„Depresie? Poate s-a întâmplat de vreo două ori. A durat cam 30 minute. Eu însă pun capul pe pernă, stau cinci minute în tăcere, alung gândurile și îmi simt corpul. Așa îmi trece totul. Chiar vă recomand. Ca să scăpați de tristețe încercați acest exercițiu. Puneți capul pe pernă și liniștiți-vă, așteptați…stați în liniște. Imediat o să vă treacă.”

Pe Alexandru Jumbei l-am cunoscut la competiția „Posibilități egale” organizată de Centrul pentru Copii și Tineret ARTICO. Participanții cu nevoi speciale au jucat cu toți doritorii tenis de masă și joc de dame. Competiția „Posibilități egale” se organizează cu scopul de a promova drepturile persoanelor cu nevoi speciale și de a sensibiliza societatea în privința necesității de integrare a lor social, educațional și profesional.

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: