text preluat de pe Facebook: Tăcerea Cuvintelor
Dimineața aceasta, la ora de română, Adrian m-a întrebat în fața tuturor: “Măi, Costel, e adevărat că tac-tu adună gunoiul?” Toți colegii s-au uitat la mine și au început să râdă încet. Am simțit cum îmi ard obrajii, dar am răspuns liniștit: “Da. Și?”
“Păi… gunoier!”, a spus el râzând și făcând gesturi de parcă ar fi aruncat ceva. “Cum nu-ți e rușine? Tatăl meu e inginer, al Anei e doctor, al lui Radu e avocat. Iar al tău… adună gunoiul!”
M-am ridicat de la bancă și am simțit cum mi se strânge ceva în piept. Nu de rușine, ci de mânie. Pentru că Adrian nu știe nimic despre tatăl meu. Nu știe că se trezește la cinci dimineața, în ger, în ploaie, în căldură, să curețe orașul pentru toți ceilalți.
“Adrian”, i-am spus cu vocea cât mai calmă, “tatăl meu pleacă de acasă la cinci dimineața să curețe străzile pe care mergi tu la școală. Să strângă gunoiul pe care îl aruncați voi și părinții voștri. Să vă facă orașului frumos și curat.”
El încă râdea, dar mai încet. Ceilalți din clasă au început să asculte.
“Știi tu cât de greu e să cari tomberoane în zori, când afară sunt minus zece grade?”, am continuat. “Sau să strângi sticle sparte cu mâinile goale ca să nu se taie copiii care se joacă în parc? Sau să curețe mizeria de după petrecerile voastre din oraș?”
Adrian s-a oprit din râs. “Păi… asta e meseria lui. Pentru asta e plătit.”
“Da, e plătit. Plătit prost pentru o muncă pe care nimeni altul nu vrea s-o facă. Dar o face cu demnitate, pentru că știe că cineva trebuie s-o facă. Și fără tatăl meu și oamenii ca el, orașul ăsta ar fi un morman de gunoi în două săptămâni.”
Doar cei care au părinți cu meserii “simple” știu cât de greu e să-ți aperi familia într-o societate obsedată de statusuri și aparențe.
Clasa era acum complet tăcută. Doamna profesoară ascultă din fund, fără să intervină.
“Iar dacă vrei să știi”, am continuat, simțind că nu mă mai pot opri, “tatăl meu muncește două schimburi ca să mă țină la școală. Cumpără caiete, cărți, haine pentru mine. Plătește meditații la matematică ca să intru la facultate. Totul din salariul lui de gunoier.”
Ana, colega mea de bancă, a șoptit: “Costel are dreptate. Și tatăl meu spune că muncitorii de la salubritate sunt foarte importanți.”
“Și știi ce mai face tatăl meu?”, am adăugat, uitându-mă fix la Adrian. “Când găsește jucării aruncate care încă sunt bune, le aduce acasă, le spală, le repară și le dă copiilor care nu își permit să cumpere. Când găsește cărți aruncate, le dă la biblioteca din satul bunicilor. Iar când găsește haine care mai pot fi purtate, le dă oamenilor care au nevoie.”
Adrian stătea acum cu gura închisă.
“Deci să-ți spun ceva”, am încheiat, apropiindu-mă de banca lui. “Tatăl meu e gunoier. Dar e cel mai cinstit om pe care îl cunosc. Se trezește în fiecare zi să facă o muncă grea pentru ca voi să aveți orașul curat. Și dacă asta te face să râzi de mine, înseamnă că n-ai înțeles nimic din ce înseamnă să respecti munca cuiva.”
Apoi m-am întors către clasă. “Pentru cine crede că meseria tatălui meu e de râs – întrebați-vă ce s-ar întâmpla dacă o săptămână nu ar mai veni nimeni să strângă gunoiul. Ar mai râde atunci?”
Doamna profesoară s-a apropiat de catedră. “Costel are dreptate. Fiecare muncă cinstită merită respect. Și cred că tatăl lui poate fi mândru că are un fiu care îl apără cu atâta demnitate.”
Când am ajuns acasă seara, i-am povestit tatălui ce s-a întâmplat la școală. El m-a ascultat în tăcere, apoi mi-a pus mâna pe umăr.
“Îți mulțumesc că m-ai apărat, băiete. Dar să știi că mie nu îmi e rușine cu meseria mea. Muncesc cinstit, îmi cresc copilul, plătesc taxele. Nu cer nimic de la nimeni și nu fac rău nimănui.”
“Știu, tată. De asta nu îmi e rușine cu tine. Sunt mândru de tine.”
El a zâmbit și m-a îmbrățișat. “Iar eu sunt mândru că ai avut curajul să spui adevărul. Pentru că adevărul e că fiecare om care muncește cinstit merită respect, indiferent de meserie.”
A doua zi, la școală, Adrian a venit la mine în pauză. “Scuze pentru ieri, Costel. Nu mă gândisem… adică… ai dreptate. Meseria tatălui tău e importantă.”
Nu toată lumea își va schimba părerea despre “meseriile de jos”, dar poate că unii vor înțelege că demnitatea nu se măsoară în funcție de job, ci în funcție de cum îți trăiești viața.
Pentru că la sfârșitul zilei, tatăl meu se întoarce acasă știind că a făcut ceva util pentru comunitate. Iar eu mă întorc acasă știind că am un tată care mă învață să fiu mândru de munca cinstită, oricare ar fi ea.

Distribuie articolul: