Li s-a întâmplat multora să uite numele unei persoane cunoscute, chiar dacă își amintesc perfect contextul întâlnirii, tonul vocii sau emoția resimțită în acel moment. Acest fenomen aparent paradoxal este explicat de știința neurocognitivă prin modul diferit în care creierul procesează informațiile factuale față de cele afective.

Memoria umană nu este un simplu registru de stocare, ci un sistem complex de rețele neuronale în care emoțiile joacă un rol central. Potrivit unui studiu publicat în Nature Reviews Neuroscience, amintirile emoționale implică în special activarea amigdalei – o structură cerebrală profundă, esențială în procesarea emoțiilor și în consolidarea memoriei. Amigdala interacționează intens cu hipocampul, regiunea responsabilă de formarea amintirilor episodice. Acest „parteneriat” face ca evenimentele care ne implică afectiv să fie reținute mai bine și mai durabil.

Pe de altă parte, reținerea numelor proprii implică un alt set de procese cognitive, mai puțin conectate cu rețeaua emoțională. Conform cercetărilor publicate în Journal of Experimental Psychology, numele sunt informații arbitrare, fără legătură semantică directă cu persoana în sine. Creierul nu are puncte de ancorare contextuale pentru un nume, decât dacă acesta este repetat des sau asociat cu o emoție puternică. În lipsa acestor repere, numele pot fi uitate cu ușurință, mai ales în condiții de stres, oboseală sau supraîncărcare informațională.

Un alt aspect important ține de modul în care creierul prioritizează ceea ce consideră relevant. Emoțiile sunt adesea legate de supraviețuire, adaptare și luarea deciziilor rapide. Într-un articol publicat de Harvard Medical School, se arată că experiențele încărcate emoțional – fie ele pozitive sau negative – sunt codificate mai adânc în memorie deoarece au avut, la un moment dat, o semnificație pentru siguranța sau identitatea noastră. Numele, în lipsa unui context emoțional puternic, nu sunt considerate prioritare de către creier și pot fi șterse din memorie mult mai ușor.

Există și o diferență în ceea ce privește tipurile de memorie implicate. Emoțiile sunt procesate și stocate în memoria implicită sau de lungă durată, fără ca persoana să facă un efort conștient. În schimb, numele sunt stocate în memoria declarativă, care necesită concentrare și reactivare conștientă. O pauză lungă între întâlniri sau lipsa de utilizare duce la o uitare rapidă a acestor informații.

Neurologii mai afirmă că emoțiile, chiar și după mulți ani, pot reactiva rețele neuronale întregi. Auzim o melodie sau simțim un miros și ne întoarcem imediat, cu intensitate, într-un moment din trecut. Această reactivare rapidă nu se întâmplă cu numele sau alte informații „reci”, deoarece acestea nu sunt legate organic de experiențe multisenzoriale sau de stări interioare.

Așadar, motivul pentru care ne amintim cum ne-am simțit lângă cineva, dar nu cum îl cheamă, ține de biologia memoriei și de prioritățile creierului uman. Emoțiile sunt tratate ca informații esențiale, iar acest lucru le face să rămână în memorie mult mai puternic și mai durabil decât detaliile de suprafață.

Distribuie articolul: