Se întâmplă așa ca oamenii să nu fie gata emoțional pentru a deveni părinți, însă procesul reproductiv deja este dezvoltat. Și per general, acești oameni la rândul său au fost crescuți de cei care nu i-au pregătit să devină personalități- ci doar să fie parte a societății colective (după ideologia comunistă).

Haideți acum împreună să analizăm caracteristicile părintelui imatur emoțional:

  • El niciodată nu poate vorbi direct. El sau cade în stare de victimă- se plânge permanet, sau din contra, e agresiv și apasă pe sentimentul nostru de vină, în loc să spună clar și direct ce anume are nevoie de la noi.

De exemplu: un om matur ar spune sincer că se teme de bătrînețe, și că ar vrea un pic mai multă atenție (concret: să vii în weekend la el) însă un părinte imatur s-ar plânge că e bătrân și că tu ești un fiu/fiica nesimțită că nu îl vizitezi. Și de aici se începe manipularea cu starea de vină și noi ne simțim datori să facem ceva, dar nu știm ce, și ne panicăm continuu.

  • Lipsa conștientizării – când părintele este reactiv (reacționează brusc la tot și nici nu analizează de ce așa s-a întâmplat) nefiind în contact cu emoțiile lui.

De exemplu: părintele nu poate analiza cauza unui conflict care a fost cu copilul, nu se întreabă de ce el s-a enervat și a strigat la copil în mod automat.

  • Își schimbă rapid rolurile după triunghiul lui Karpman. Adică ei pot să se plângă pe viață (fiind victime) apoi să vă învinovățească (devine agresor) apoi să se preschimbe într-un om tare bun și să vrea să vă ajute (devine salvator). Și copilul evident că nu poate înțelege ce să facă în așa situații pentru că lucrurile se schimbă prea repede.
  • Părintele poate să pună responsabilitatea pentru fericirea lui pe umerii copilului. Aici de parcă se inversează rolurile iar: părintele devine copil (pentru că copii sunt iresponsabili de starea lor și au nevoie de părinte, ca să se regleze emoțional) iar copilul devine părinte pentru mama sau tata lui (adică începe să ia pe seama lui responsabilitatea pentru starea părintelui).

Atenție: cea mai de baza necesitate a copilului este cea de a fi acceptat, ca lui să i se spună că el e bun și să simtă că este primit. Și el se străduie pentru asta ca un copil: poate face un desen, aduce un 10 de la școală, etc. Așa el vrea să zică: „uite la mine, mama, eu sunt fiică bună”.

Respectiv, în cazul nostru, părintele poate avea așteptări de la copil ca de la mama lor: să primească aceasta acceptare. Apar așteptări de genul: fii mereu disponibil, interesează-te de mine, ingrijește-mă. Deci, aceste așteptări sunt exact așa cum le are un copil de 3 ani pentru mama sa. Așa și părinții au așteptări exagerate de la copil, pentru că îl privește ca pe mama sa.

Și când deja copilul vine să îi spună mamei că iată, de exemplu: s-a căsătorit sau că iată a obținut ceva în viață, atunci mamei asta nu tare îi este interesant, ei în principiu asta nu-i trebuie  (ținem minte că ea e în rol de copilaș care e egoist și vrea doar el să fie îngrijit și în centrul atenției). Per general, asta se numește parentificarea copiilor. Apare apoi disperarea, pentru că copilul nu poate compensa iubirea care îi trebuie mamei, pentru că: copilul nu poate fi mamă pentru părintele lui…asta este contra legilor naturii.

Un exemplu ar fi: invidia mamei atunci când copilul primește un cadou de la cineva (mama se comportă ca un copil mic) sau gelozia unuia din părinți când copilul pentrece mai mult timp cu celălalt părinte (aici ei simt ca un fel de: „aha, mama se joacă cu alt copil”) și, la fel, poate apărea competiția cu propriul copil.

La fel, apare capcana sau speranța deșartă a copiilor de a primi ei la rândul lor acceptare din partea părinților, însă asta nu e posibil, pentru că aceștia sunt infantili. Plus, o altă caracteristică a părinților imaturi este incapacitatea lor de a oglindi copilul.

Ce înseamnă asta, într-un exemplu sănătos: atunci când suntem mici, părinții ne pot accentua calitățile noastre bune, că iată învațăm bine la matematică, iar la română nu prea se primește, dar hai să ne concentrăm pe ce iți place mai mult. Însă părintele infantil asta nu poate face. El la fel,  nu poate să se desurce cu stările complicate ale copilului, ei pur și simplu se tem de ele și vor mai repede să-l „închidă” pe copil, sau îl ignoră, poate singur s-a calma. Sau oferă sfaturi după un șablon: „ei lasă că va fi bine”, se face că se interesează dar nu patrunde în esență, in profunzimea problemei copilului.

Aici la fel este o capcană, că noi ca și copii maturi încercăm să le explicăm părinților cât de greu nouă ne-a fost și că ei nu au procedat corect. Și astfel, ei vor din nou să fugă și să nu audă asta. Sau vor minimaliza importanța emoțiilor noastre: oi, nu exagera, n-o mai fost chiar așa. Asta e este un mecanism de apărare care se numește: negare. Ei neagă asta pentru că nu pot să se descurce cu așa emoții mari. Sau din nou, recurg la autovictimizare: da mie mi-a fost și mai greu. Asta tot e negare. Pentru că nu uităm, ei sunt imaturi, adică ca niște copii. Dar copilul nu poate să gestioneze emoțiile lui, nu tocmai pe ale altui om. Pote vă amintiți așa situatii când copiii văd că cineva plânge, și ei vin și îi astupă fața. Astfel, ei vor să se facă că nu văd asta, gata, nu mai sunt probleme pe care el nu are resurse sa le rezolve.

Și resprectiv, când copilul e adult, așa relații cu părinții se trasformă în ceva formal, superficial, de exemplu: mâncat împreună, discutarea rudelor și gata. Nimic mai profund. De obicei, acești copii își trăiesc viața ca niște orfani, chiar dacă părinții sunt vii. Plus, oamenii cu așa părinți, nu pot să-și cunoască propria profunzime a personalității, pentru că părinții nu i-au oglindit calitățile. Nu pot să se împartă cu emoțiile lor la întâlnirea cu părinții, ceea ce în caz normal se întâmplă cam așa: părintele aude cuvintele și înțelege emoțiile copilului, i le explică, se mai împarte și cu emoțiile lui, analizează împreună. Deci, asta copilul cu păriți imaturi nu a avut, adică este lipsit de aceste rădăcini, de această bază de siguranță că el poate fi auzit, înțeles, sau pur și simplu acceptat. De obicei așa oameni, se simt invizibili.

Din păcate, așa părinți încearcă în fața sociaetății să transleze armonia din familie, o imagine ideală a lor, a relațiilor cu copiii, și pe ei nu-i interesează că după acest ambalaj frumos – totul este gol. Și copilul trăiește o stare de singurătate din cauza asta. La fel , atunci când el zice că nu vrea să vorbească cu mama sau parinții în general, el nu e înțeles de societate. Oamenii mai spun: asta doarde e mama ta! Iar asta sună în capul copilului ca un blestem cu care el trebuie să se conformeze. Oamenii zic asta pentru că ideallizează maternitatea, și puțini în genere cunosc că „instinctul matern” el nu e pe departe instinct (instinct- e ceea ce există în noi a priori) de altfel, nu ar fi atâția copii abandonați.

Și aici nu, nu e cazul să-i învinovățim pe ai noștri. Acest articol nu are ca scop să vă provoace ură față de părinți. E bine  doar să privim lucrurile reale cum sunt.

La fel, acest sentiment de singurătate apare mai acut de 8 martie sau de ziua mamei sau a tatălui, mai ales când toate feed-urile sunt pline de poze cu mame și felicitări pentru ele, totul e plin de emoții de recunoștință și iubire pentru mame, anume ceea ce copilul nu poate trăi în raport cu propria sa mamă. În locul lor el simte: singurătate, sentimentul toxic de vinovăție și datorie.

Acești oameni nu au formată acea siguranță de bază pe care o au alți copii care știu că în orice moment ei pot să se bazeze pe părinți. Acest om el știe că se are doar pe sine și gata, pentru că dacă o să vină la parinți cu problema lui- ei o să panicheze sau o să îl învinovățească, sau ei o să încerce să rezole problema, dar cu accentuarea jertfirii lor…iar copilul înțelege că mai bine nu e nevoie.

Astfel, copiii încearcă să crescă acești părinți, le sfătuie cărți sau video informative, cu iluzia că ei o să înteleagă și o să se corecteze. Dar asta nu se va întâmpla.

O alta strategie este de a face fericit părintele, sperând la fel, la o satisfacere a părintelui și ca acesta brusc să devină bun cu noi.  Însă părintelui nu îi este convenabil să fie fericit, să fie independent, pentru că așa copilul va pleca deprte și îl va lăsa singur. Respectiv, părintele se va simți părăsit, așa cum a fost în copilărie. Respectiv, cu cât mai fericiți vrem să-i facem- cu atât mai tare ei se supără.

De exemplu: ai cumpărat mașina de spălat vasele, dar ei nu o conectează, și iar se plâng că spală multe vase. Ei translează mereu această supărare, tristețe…dar oricât de mult copilul nu le-ar da, el nu o sa le completeze golul interior al părinților care poate fi completat doar de ei și independența lor.

Dar există și așa părinți care sunt duri, nerespectuoși cu copii lor: eu te-am hrănit, te-am crescut, acum tu îmi ești dator. Deci, se transleaza că tot ce oferă parinții, asta nu e un dar, nu e iubire, ci o investiție de la care se aștaptă și mai mult să genereze. Un fel de fond de pensie. Dar cum să poți să te răsplătești pentru viață în gerere? Asta e ireal…

Care este cauza infantilității la parinți:

  • Trauma din copilărie, abuz sexual, emoținal etc…
  • Când el provine dintr-o familie mare unde, cel mai probabil, el era cel mai mare (sau cel mai responsabil) si la o vârstă mică deja trebuia să răspundă de alți copii (el nu a reușit să trăiască stările lui de copil, și simte acel deficit de dragoste, de asta el vrea să primească asta de la copilul său)
  • Când cineva în familie a murit sau devreme a plecat din familie, și el nu aprelucrat trauma

Ce menține relația dintre copiii adulți și părinții lor infantili? Doar sentimentul toxic de datorie și vinovăție. Dar asta poate fi schimbat doar atunci când acest copil care deja e un om adult – va prelucra traumele sale si va învăța să se iubească pe sine.

Autoare: Emilia Vorobiov

Distribuie articolul: