Teatrul absurdului este un termen inventat de criticul Martin Esslin pentru a descrie un stil de teatru care a apărut în Europa după cel de-al Doilea Război Mondial. Termenul se referă la un grup de piese care împărtășesc un accent comun asupra condiției umane ca fiind fundamental absurde, lipsite de sens și iraționale.

Acesta prezintă de obicei personaje care sunt prinse în situații care sfidează explicația rațională sau evadarea. Dialogul este deseori dezordonat, lipsit de sens sau repetitiv, iar acțiunea este adesea marcată de lipsa intrării convenționale sau a dezvoltării caracterului. Decorurile pot fi suprareale sau absurde, iar temele tratează adesea absurditatea existenței umane, inutilitatea comunicării și lipsa de sens a vieții.

De ce am început această cronică teatrală cu o mică descriere a stilisticii absurdului în lumea teatrală? Pentru că piesa „Mobilă și durere”, în regia lui Constantin Radu Tudosie, pusă în scenă cu actorii Teatrului „Luceafărul”, se încadrează perfect în acest segment.

Sile este un șef de cooperativă, un om hilar care concepe cea mai inutilă și disfuncțională mobilă, un om care vorbește despre muncă aproape cu groază, dar care nu uită să culeagă beneficiile poziției sale în ierarhia comunistă. La polul opus este nonagenarul Paul, concurentul cu care acesta se luptă, pe viață și pe moarte, de ani buni, deși aproape nimeni nu mai ține minte care a fost mărul discordiei. Între cei doi apar două femeie: Lizica, o tipă parvenită cu o groază de emoții refulate față de Sile, și Melania, o fătucă de la țară, părăsită de un iubit ahtiat de funcții și de muncă, care decide să-și croiască destinul alături de un afacerist precum e Sile.

Unul dintre avantajele considerabile ale piesei, montată în scenă de un regizor român, este faptul că a reușit să unească elementele artistice și tehnice ale într-un întreg artistic, astfel încât să fie inedit și convingător. Piesa nu doar ne-a adus un joc minunat al actorilor, precum cel al lui Cătălin Lungu (în rolul lui Paul) sau Ion Jitari (în rolul lui Sile), ci și o serie de acțiuni regizorale foarte interesante, precum a fost schimbarea de decor, alerta și ritmicitatea scenică. Se cuvine să menționez și costumele Stelei Verebeceanu și aranjamentul muzical al lui Gigi Tabarcea, care au adăugat istoriei nu doar credibilitate, ci mai ales o adâncime subiectului.

Dincolo de absurditatea subiectului, și anume rivalitatea celor doi antreprenori, noi, spectatorii, devenim martori ai unei constante goane după fericire a personajelor, o fericire efemeră, lipsită de logică, dar care doare. „Mobilă și durere” este o frescă teatrală a ultimei perioade din conducerea ceaușistă, o epocă a dezmățului și a încercării de emancipare, unde banii și puterea dictau regulile.

În linii mari, piesa „Mobilă și durere” este o experiență teatrală impecabilă, care, cred eu, se va potrivi chiar și celor mai pretențioși spectatori. Zero snobism, un joc curat și o serie de paradoxuri explorate la maximum – iată fundamentul piesei lui Constantin Radu Tudosie.

 

Distribuie articolul: