Romanul „Să ucizi o pasăre cântătoare”  a fost publicat în anul 1960. A fost tradus în aproximativ 40 de limbi și a fost vândut în peste 30 de milioane de exemplare în întreaga lume. Cei doi copii ai lui Atticus Finch descoperă că lumea e nedreaptă și că prejudecățile și rasismul distrug vieți. E o carte pe care trebuie să o citească fiecare.

Evenimentele au loc în orașul fictiv Maycomb, Alabama, în timpul Marii Depresiuni. Protagonista este Jean Louise („Scout”) Finch, o fată inteligentă și curajoasă.  Ea trăiește împreună cu fratele ei, Jeremy Atticus („Jem”), și tatăl văduv, Atticus Finch. El este un avocat care își încurajează copiii să fie empatici și să nu-i judece pe ceilalți. Scout și fratele ei sunt martorii întâmplărilor dramatice declanșate în orășel. Un bărbat de culoare este (fals) acuzat că a violat o femeie albă, iar Atticus acceptă să-l apere. Atticus Finch e un om-model datorită moralității și valorilor sale. Acesta dorește să-și învețe copiii să fie fideli principiilor pe care le au și să lupte pentru dreptate.  Scout și Jem descoperă cruzimea lumii din jurul lor. Sufletele lor inocente nu pot percepe cum un om nevinovat poate fi pedepsit.

Singurul lucru care nu poate fi statornicit prin legea majorităţii este conştiinţa omului. 

Voiam să afli ceva de la ea – voiam să vezi ce înseamnă curajul adevărat, fiindcă, vezi tu, curajos nu este omul cu puşca-n mână. Să fii curajos înseamnă să ştii că eşti pierdut înainte de a întreprinde ceva, totuşi întreprinzi oricum, şi mergi până la capăt, orice-ar fi. Rareori învingi, totuşi se întâmplă câteodată.

Dar te rog să faci pentru mine un lucru: ţine capul sus şi pumnii jos. Orice ţi s-ar spune, nu-ţi ieşi din fire.

Numai fiindcă am fost bătuţi cu o sută de ani înainte de a fi început, nu e un motiv să nu mai încercăm să câştigăm.

Nu, nu a săvârşit o crimă, fireşte: ea n-a făcut decât să calce codul rigid şi tradiţional al societăţii noastre, un cod atât de sever încât acela care-l nesocoteşte este înlăturat din mijlocul nostru ca nevrednic să trăiască printre noi. Este o victimă, o victimă a sărăciei şi ignoranţei extreme.

Cunoaşteţi adevărul, şi adevărul acesta este: unii negri mint, unii negri sunt imorali, unii bărbaţi negri nu trebuie lăsaţi în preajma femeilor ― fie ele albe sau negre. Or, acesta este un adevăr valabil pentru întreaga speţă umană, nu numai pentru o anumită rasă de oameni. Nu există om în sala aceasta care să nu fi spus în viaţa lui o minciună, care să nu fi săvârşit niciodată o faptă imorală.

Noi ştim însă că oamenii nu s-au născut egali în sensul pe care vor să-l acrediteze unii; există oameni mai inteligenţi decât alţii, există oameni care au mai multe posibilităţi fiindcă s-au născut cu ele, există oameni care câştigă mai mulţi bani decât alţii, există cucoane care fac prăjituri mai gustoase decât altele ― pentru simplul motiv că unii sunt înzestraţi din naştere cu talente care depăşesc nivelul normal al majorităţii oamenilor. Există însă în această ţară un anume fel în care toţi oamenii se nasc ― şi rămân ― egali, există o instituţie umană care face din cel sărman egalul unui Rockefeller, din cel sărac cu duhul egalul unui Einstein, iar din neştiutorul de carte egalul oricărui preşedinte de colegiu. Această instituţie este, domnilor, Curtea. Ea poate fi Curtea Supremă a Statelor Unite sau ultimul tribunal din ţară, inclusiv această onorată Curte pe care o slujiţi. Curtea îşi are cusururile ei, ca orice instituţie creată de om, dar în această ţară, Curtea este marea nivelatoare, iar în faţa Curţii toţi oamenii s-au născut egali.

Dar eu cred că pârâtul are dreptul la umbra unei îndoieli. Există totdeauna posibilitatea, oricât de improbabilă, că e nevinovat.

Există în lumea asta a noastră ceva ce-i face pe oameni să-şi piardă capul şi-i împiedică să fie corecţi chiar dacă ar încerca. La tribunalele noastre, când e vorba de cuvântul unui alb contra unui negru, albul câştigă totdeauna. O fi urât, nu zic, dar asta-i realitatea.

Singurul loc unde omul ar trebui să beneficieze de o judecată dreaptă, indiferent de ce culoare a curcubeului ar fi el, este tribunalul, însă oamenii sunt în stare să ducă cu ei resentimentele lor până şi pe banca juraţilor. Când ai să creşti mai mare, ai să ai în fiecare zi a vieţii tale prilejul să vezi cum albii îi înşală pe negri, dar dă-mi voie să-ţi spun un lucru ― şi te rog să nu-l uiţi: ori de câte ori un alb trage pe sfoară un negru, albul acela, oricine ar fi el, oricât ar fi el de bogat sau de obârşie oricât de nobilă, ei bine, albul acela este un om de nimic!

Nu ştiu spectacol mai dezgustător decât un alb care se înjoseşte ca să profite de ignoranţa unui negru. Să nu ne amăgim: toate se adună şi, într-o bună zi, va trebui să dăm socoteală pentru toate.

 

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: