Mihai Dolgan s-a născut pe data de 14 martie 1942, în Vladimireuca, județul Bălți (interbelic), România. A decedat pe data de 16 martie 2008, în Chișinău. Mihai Dolgan a fost un compozitor și interpret de muzică ușoară din Republica Moldova. În anul 1949 a fost deportat cu părinții în Siberia, unde a fost încarcerat în GULAG. Revenit în țară, în anii 1956–1967 a lucrat ca acordeonist la Casa de cultură din Sângerei. Fondatorul formației legendare „Noroc” (1967). Între anii 1971 și 1974 a lucrat la diverse filarmonici din Rusia și Ucraina sovietice. Din anul 1974 este conducătorul formației „Contemporanul”, unde s-au produs majoritatea talentelor de interpreți vocali și instrumentali din RSSM.

În cartea ROCKul, „NOROC”-ul & noi, scrisă de Mihai Ștefan Poiată, Mihai Dolgan povestește istoria familiei sale deportată în Siberia.

„Faptul că am fost deportați în 1949 în Bureatia, dincolo de Baikal, a jucat un rol decisiv în soarta mea. De ce? Pentru că părinții mei, fiind gospodari, erau de părere că meseria de muzicant nu este apreciată, nu se bucură de respectul cuvenit. Ei știau că la petreceri, la alte ocazii, nu se poate fără muzică, dar mai știau că un gospodar se uită la muzicanți ca la niște oameni „neserioși”, pentru că cei care cântau pe la petreceri nu erau gospodari – cântau doar țiganii sau niște oameni vânturatici, după părerea lor. La Sângerei activau două echipe: a lui Arco Miță și a lui nea Simion Goia, tatăl fraților Goia. Erau două echipe, două fanfare, pe care le cunoștea o jumătate de Moldovă.Cântau cu familiile, cu neamurile, fiecare cu clanul lui. Cine înțelegea își dădea seama că ei cântau fantastic, dar pe oameni îi interesa altceva: pământul, gospodăria, venitul, reputația.

Pomenindu-se în Siberia, părinții mei și-au dat seama că acolo oamenii care cântă la anumite instrumente muzicale sunt la mare cinste, că „fac veselie” fie la o armonică având două rânduri de „bumbi” fie la un baian cu trei rânduri, ca să nu mai vorbim de acordeon, instrument mult mai rar întâlnit prin părțile celea.

Așadar, un nou loc de trai, o nouă viață și o nouă viziune a părinților mei asupra meseriei de muzicant. Schimbarea s-a produs exact atunci când n-am mai putut dormi la gândul că unii băieți cântă la acordeon, iar eu n-am norocul să mă ating de el. Erau acolo vreo șapte frați, lipoveni, și unul dintre ei cânta la acordeon. Cânta gălăgios, căci nu avea pic de talent, dar lumea îl asculta cu gura căscată. Mai ales când alunca cu degetul mare pe toate claviatura de jos în sus ori de sus în jos și făcea câte un glissando, care mi se părea culmea măiestriei.

Dar mai era un moldovean, deportat și el, mai mare decât mine cu cinci ani, care cânta la baian. Acesta era talentat. L-am cunoscut mai bine, fiindcă locuia împreună cu noi. Când zic „împreună cu noi”, am în vedere că locuia în aceeași încăpere, într-o baracă mică de tot ce adăpostea trei familii. Acest băiat, Vasile, era unul dintre cei doi feciori ai unchiului Vanea și mătușii Marina Onofraș, de prin părțile noastre, din satul Rădoaia, raionul Sângerei. El cânta „la auz”, așa cum cântau toți prin părțile celea, fiindcă nu cunoștea nimeni notele și cred că nici nu aveau idee de existența lr. Cânta „la auz”, dar cânta bine, iar mie îmi sfârâia inima când îl ascultam. NU îndrăzneam să-i spun mamei ce mocnea în mine, iar tata era departe, tocmai în Kazahstan.

Chiar de aici, din Moldova, ne-am despărțit. Mai întâi au fost ridicați bărbații. Cu vreo lună înainte de a ne deporta pe noi, restul familiei, au fost arestați vreo șapte bărbați de la noi din sat. Printre ei era și tata cu doi frați de-ai luiNu erau fruntea satului, dar erau oameni respectați. Având trei copii (Jenea, Maria și eu), tata și mama au trăit cu o singură grijă – gospodăria. Și credeau că anume așa e bine. Dar se vede că cei care au fost trimiși după ei erau de altă părere… De cu seară, satul se șușotea că „mâine o să fim luați.” Se scurgea totuși informația. Și mama a fugit îm ajun. Mai întâi s-a ascuns în girezile de lângă gospodărie. Iar dimineața, pe la vreo șase, m-a trezit plânsul Mariei,, sora mea mai mare cu cinci ani. „Scoală că au venit soldații.” M-am sculat buimac. Mama nu era prin prejamă, iar de la Maria n-am putut afla niciun cuvânt, atât de speriată. Mai apoi am aflat că mama îi spusese surorii: „Dacă o să vină, tu să plângi și să spui că trebuie să duci vitele la cireadă și să fugi, că ei n-o să ia copii.” Așa și a făcut.

Toată ziua au umblat după mine câțiva soldați și unul din sat. Un pas n-am putut face fără ei. M-au urmărit mereu. SEara, când a început să se întunece, mama a fost nevoită să se întoarcă acasă, fiiindcă i s-a spus că vor lua și copiii, iar eu, dacă am văzut că între timp mai slăbise urmărirea, am ieșit la joacă. Deodată, văd că vine în fugă soră-mea și strigă: „Fugi! Fugi!” Dar eu n-am înțeles unde să fug și de ce.  Dacă fugeam, poate nu mai eram luați. Unii au scăpat și au rămas acasă. Dar nouă ne-au spus să fim gata în jumătate de oră și ne-au luat. Când am ieșit din casă cu „Sudebecher”-ul, mama ne-a spus: „Uitați-vă  la satul nostru… cine știe dacă o să-l mai vedem.” Ne-au ds la gara Pământeni din Bălți. Ne-au ținut acolo o zi sau două, nu mai țin minte. Pe urmă ne-au îmbarcat în marfar și până în toamnă am ajuns în Siberia. Așa s-a întâmplat că eu cu mama și cu soră-mea nimerisem în Onohoi, iar tata în Kazahstan. I-au dat voie ă vină cu noi abia în 1953, după ce a murit Stalin.

În cele din urmă, tata și mama și-au dat seama ce se întâmplă cu mine. Nu era un capriciu, era un chin. Și părinții mi-au cumpărat o armonică. Dar nu trece multă vreme și aflu că părinții lui Vasile i-au cumpărat un acordeon, unul nemțesc, adus ca trofeu de război. Dar eu care începusem să cânt la armonică și aveam unele „succese”, iar am început să nu pot dormi noaptea. Eu simțeam mirosul acordeonului cela, un miros care mă ducea în altă lume.

[…]

Tata a fost patriot și om cumsecade. În Siberia, bărbații lucrau la munci grele și când mai cinsteau câte un păhărel, tata mă ruga: cântă o doină românească. Dar eu știam numai două cântece „românești”: Leana și Mărioara. Pe tata, muzica mea î lveselea și… îl întrista. El vedea că doina mea mai are mult până la… doină. Și m-a trimis acasă (copiilor li se permitea să se deplaseze din locurile de deportare ale părinților)”.

 

Mai multe detalii despre viața și activitatea lui Mihai Dolgan, aflați din cartea ROCKul, „NOROC”-ul & noi scrisă de Mihai Ștefan Poiată.

 

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: