Poezia mi s-a părut mereu vindecătoare. Acel gen de discurs prin care poetul îmbracă vocea unor emoții și le plăsmuiește, le aduce mai aproape de urechile celor care nu vor să audă și de ochii celor care nu vor să vadă. O misiune deloc ușoară, dar care ne conectează la paradigma culturală și ne dă acea stare de bine, acea nevoie de frumos, de estetic.

Pornind de la nevoie de a contempla, de a vizualiza imagini poetice și de a muta interesul cititorilor spre tot ce înseamnă artă lirică, am decis să selectez zilnic câte o poezie din autori români sau străini și să vă ajut să simțiți frumusețea acestor texte, trăindu-le la intensități nebănuite.

Pentru că azi avem o zi ploioasă, într-un stil bacovian, am decis să împart cu voi un poem de Marcela Benea, apărut în volumul „Eu sunt Cartea”, la Editura Cartier.

 

Noiembrie

Am ascultat,

am rostit cuvinte

ce prevestesc moartea:

inima – le-a simțit,

noaptea le-a înțeles.

 

Ochi limpezit de întârziații zori,

Spală acest trup,

cu trandafiriu ulei – îmbălsămează-l,

cu albă pânză – acoperă-l.

 

Rănită-i depărtarea de-al bocitoarelor vaiet.

 

Un construct literar care pare să vorbească despre moarte în ipoteze plastice, o moarte din care poate că renaștem sau poate nu, o moarte în care nu e loc de tăgăduială. Simbolul îmbălsămării care pare să fie desprins din amintirile memoriei colective este aici conectat la ființa vremelnică a naturii.

Marcela Benea își transformă Eul liric într-un oracol care prevestește finalul într-un vaiet prelung al bocitoarelor, ființelor mistice care anunță un sfârșit fără de sfârșit.

Distribuie articolul: