Sunt momente când totul e rău. Rău și rău, și rău. Și acest rău nu se mai termină. Sunt zile în care îți vine să țipi.

Apoi nu-ți mai vine să țipi, fiindcă te iei în mâini. Tu trebuie să fii tare și parcă, dacă stai să analizezi nici problema nu mai e atât de gravă. Ești un amalgam de emoții, din care, pe departe – cele negative te domină. Nu poți interacționa cu lumea. Nu ai energie. Cu toate acestea, statutul tău în societate, locurile în care te duci și oamenii care te înconjoară – așteaptă să interacționezi cu ei. Frumos, urât, educativ, sau măcar și într-un fel de small talk. Trebuie să fii acolo și să-i cucerești. Mai ales când întreaga ta fire altruistă cere interacțiune și cel mai important în vreme de răscruce – acceptare. Iar tu – supărat, negru, sumbru încerci să deschizi gura.

Tu vorbești, deși vrei să fugi. Eu întotdeauna am avut un dulap în care să mă ascund ca să-mi revin după o maaare dezamăgire. Nasol este când acel dulap trebuie să fie lăsat pentru mai târziu. Nu, nu ai timp acum de dulap. Acum ești acolo cu acei oameni care te cunosc și poate vreodată chiar te-au simpatizat. Trebuie să le demonstrezi că ești viu și prezent. Când de fapt inima ta e în dulap.

Atunci ai nevoie de un dulap-ancoră, de un dulap care să-ți susțină coloana vertebrală. Să scoată sangvinicul din tine și să alunge flegmaticul. Paradoxal, dar iar e nevoie de oameni, oameni care să te protejeze de oameni. Unul sau 1000 – tu alegi. Important să fie dulapul tău protector. Dulapul care te scoate din hău și-ți redă farmecul.

Am nevoie de un dulap ca să zâmbesc, să suport regimul, un dulap care să mă facă să-mi scriu lucrarea de an și un dulap care să mă ajute s-o iau de la capăt.

Distribuie articolul: