Eugenia Popovici este originară din satul Țipala, raionul Ialoveni. După căsătorie, s-a stabilitat cu traiul în satul Cetireni, raionul Ungheni. A lucrat la primăria din localitate, pe post de secretară. A participat la evenimentele de eliberare națională. Vă invităm să citiți despre experiența sa.

Cei care doreau să asculte și sa vadă, urmărind presa de atunci, știau că în Moldova a început Mișcarea de Eliberare Națională, pentru suveranitate și independență. Atunci lucram secretară la primăria din localitate. Partidul Comunist fiind la conducere, nu prea se dădea voie să participi la așa evenimente. Dar eu aveam un privilegiu: decât octombrel, pioner și comsomolist, nu fusesem în niciun partid, eram liberă să particip și să merg unde vreau eu. Colegele – secretare din raion mă întrebau: „Primarul îți dă voie? Dar soțul îți dă voie? Nu ți-e teamă că vei fi eliberată din funcție?”

Nu, nu mă tem. Chiar am avut un privilegiu din acest punct de vedere. Mai ales că primarul de atunci, Pavel Racoviță, avea un frate în Sibiu, România, niciodată nu ne-a interzis să mergem la evenimentele de eliberare națională. Evenimentele de eliberare națională se organizau în fiecare zi.

Intrând în cabinetul primarului, îi ziceam: „Vreau să merg și eu în Chișinău, să văd ce se petrece la miting!” Niciodată nu a refuzat dorința mea de a participa la evenimentele de atunci. Am argumentat că voi lucra în zilele de sâmbătă și duminică, ca să îmi îndeplinesc responsabilitățile de serviciu. Mai erau pe atunci și alți participanți la evenimente: Grigore Stratulat, Gheorghe Stratulat, Maria Pascaru, Valeriu Lazăr, Vasile Pascaru, Vasile Gavriliță. Valeriu Lazăr, fiind mai tânăr, mă întreba: „Vă este frică să nu vă pierdeți locul de muncă?” „Nu, nu mi-i frică?” „Nu vă lasă soțul?” „Mă lasă. Păi, și care e problema?”

Așa că, din sat până în Ungheni, mergeam cu transportul public ori cu ceva ocazional, iar din orașul Ungheni era transport organizat. În Chișinău, stația finală e cercul de la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”, și de acolo mergeam pe jos până în Piața Marii Adunări Naționale. Noi mergeam doar cu tricolor și flori. Dar ne uitam la participanții care erau din Ialoveni, Strășeni și Anenii Noi, Orhei, Călărași chiar. Veneau cu copii îmbrăcați în haine naționale, cu icoane în mână, cu portretele oamenilor care înțelegeau mișcarea de eliberare națională.

Mă simt onorată că am avut ocazia să particip la aceste evenimente și mulțumesc celor, care nu mai sunt în viață, inclusiv soțul meu, și nici fostul primar, Pavel Racoviță. Ei au fost cei care mi-au dat voie, ca la un copil, să fac ce vreau eu. Aceste evenimente se dovedeau a fi ceva foarte frumos pentru țara noastră. Cu regret, au trecut 30 de ani de atunci, dar vor fi puține mișcări. Cei care sunt azi la conducere, dar și cei care i-au precedat pe cei de acum, atunci erau copii, și nu înțeleg cât au luptat oamenii de vârsta mea, dar și mult mai în vârstă decât mine, pentru a ajunge ca Moldova să fie suverană și independentă; imn, monedă.

Deși ne mai luam ceva de-ale gurii în geantă, ne era foame. Prin buticurile celea nu găseam nimic, parcă ceva se întâmpla. Erau închise peste tot și dacă găseam pe undeva pâine mai neagră, rupeam și noi câte o bucată de pâine, plus apă. Ne opream la marginea drumului, la o fântână și ne potoleam setea. Dar veneam împliniți. Obosiți și necăjiți, dar împliniți și asta pentru că am participat la evenimente de așa amploare, care au rămas în istorie. Oamenii care își dădeau seama, participau la evenimente pentru a schimba ceva în țară.

Nu a fost loc de amenințări

Nu am avut amenințări de la nimeni. Dacă însuși primarul satului accepta să merg la evenimente, asta însemna mult. Avea un frate în România. Mergea la frate în vizită. Aceste vizite cu greu le primea, dar pleca în ospeție și vedea cum e să trăiești într-o țară dezvoltată. Fostul primar era un om liber.

Bărbații se urcau în copacii din Piața Marii Adunări Naționale. Noi ne strecuram în față, totuși, ca să-i vedem îndeaproape pe Doina și Ion alde Teodorovici, pe Ion Ungureanu, Nicolae Dabija, Ion Hadârcă. Iar Moșanu când a citit declarația de independență… au fost niște momente, de nu pot reda în cuvinte. Și acum parcă îi văd. Iar melodiile patriotice interpretate de soții Doina și Ion aldea Teodorovici îți dădeau fiori.

La un moment dat, era ceva neclar. Nimeni nu ne zicea ce se întâmplă. Era o zi călduroasă, lumea obosită și flămândă. Nu știu ce făceau ei acolo, dar la un moment dat ni s-a zis că iată vine! S-a auzit un ropot de aplauze, care se auzea cred, până la gara centrală. Erau atâtea ovații.

Trecerea de la grafie chirilică la grafie latină

Da, asta a fost ceva aparte. Mergeam la Chișinău, cu trenul. Am mers cu Timofei Blanaru, reporter la postul național de radio. El era reporter local pentru televiziunea națională. Știindu-ne, că am lucrat la școala din Ungheni, mă întrebase cum privesc eu această trecere la grafia latină. Eu eram sceptică cum voi scrie în limba română, cu caractere latine. Dar am învățat. Dar pentru că învățasem franceza, mi-a zis că voi învăța repede a scrie. Eu am mai avut noroc de domnul primar. Noi scriam doar acte importante: de naștere, de deces, de căsătorie. Îmi notasem într-un caiet tot ce aveam nevoie, mergeam la domnul primar și el verifica. Asta a durat aproximativ două săptămâni până când a zis că deja gata! Știu totul.

La Ungheni, într-o lună friguroasă a fost organizat un seminar cum să scriem corect actele oficiale. Am fost cazați la un hotel din oraș.

Eugen, băiatului meu, când a mers la școală în clasa I, i-a fost ușor. În ziare se scria alfabetul. Am selectat acele materiale și am făcut o carte din ele. Am învățat alfabetul împreună cu băiatul. Și mie mi-a fost ușor. Generația fiului meu, Eugen, a fost generația care a învățat deja folosind alfabetul latin. Nu știu cum era în alte școli, dar la noi s-a învățat în grafie latină.

Am fost dublu bucuroasă că Eugen a învățat în română. Odată cu el, am învățat și eu. Profesoara lui Eugen, Veronica Pogonea, terminase Litere de la Universitatea de Stat din Moldova, avea o dicție foarte bună și învăța copiii corect.

Colegele secretare din alte sate mă sunau și întrebau cum se scrie corect un nume, ori un cuvânt. Eu comunicam cu profesorii de limbă română, cu Timofei Blanaru care era jurnalist, lingvist, și deja erau experți în acest sens.

Posibilitatea de a privi postul român de televiziune, TVR

În anul 1974, când eram în clasa a VIII-a, am fost în ospeție la niște rude în Edineț, satul Burlănești. Erau sărbătorile de iarnă, ei sărbătoreau Crăciunul pe stil nou, pe 25 decembrie. Pentru ei era ceva firesc să privească TVR. Cânta duetul Irina Loghin și Benone Sinulescu. Filmările erau foarte frumoase, prin munții României. A fost atât de minunat! Când a început și la noi transmiterea postului de televiziune TVR, a fost o bucurie pentru mine. Mie, plăcându-mi muzica populară, folclorul și tradițiile, de sărbători, lăsam totul doar ca să privesc emisiunile folclorice de la TVR.

Distribuie articolul: