În contextul sărbătorilor naționale – Ziua Independenței și Ziua Limbii Române în Republica Moldova – am vrut să aflăm opinia tinerilor despre semnificația acestor sărbători în viața lor. Lidia Gorincioi face parte din generația care a început a studia în limba română, într-o Moldovă independentă.

Daniela Gorincioi: Ce știi tu despre evenimentele de eliberare națională?

Lidia Gorincioi:  M-am născut în anul 1985, deci eram o copiliţă la momentul respectiv. Dar, am dorit întodeauna să cunosc multe şi desigur că m-am interesat atunci când am început să înţeleg anumite lucruri. Ştiu că atunci în Piața Marii Adunări Naționale a fost foarte mulţi oameni, peste 700.000,  tuturor deja le era silă de regimul sovietic. De regulile impuse şi de alfabetul lor „moldovenesc”.  Din spusele bunicului meu, toată lumea scanda: „Limbă, Alfabet, Libertate!”

DG: Cât de important a fost pentru tine să înveți și să scrii în limba română într-o țară liberă, în comparație cu alți elevi, care în perioada sovietică au învățat în așa-zisa limbă moldovenească?

LG: Bunicul meu Gheorghe din copilărie mi-a insuflat dragostea de Patrie, de neam. El era un român adevărat, un răzeş din neamul lui Ștefan cel Mare. Întotdeauna îmi spunea că omul trebuie să cunoască limba ţării în care trăieşte şi că limba noastră e limba română! Eu nu am ştiut altă limbă, decât cea  română. Sigur că a fost destul de important pentru mine ca în şcoală să fie învățată limba română şi nu grafia chirilică, în contextul în care eu priveam cu mirare spre oamenii care citesc sau scriu în chirilică. Mereu o întrebam pe mama: „ce limbă e asta? Nici română, nici rusă…” Mama zâmbea și îmi explica că oamenii nu au avut de ales, au învățat aşa cum le-a impus regimul la vremea respectivă…  Dar, păcat că la momentul de față, cu toate că suntem o ţară liberă, o țară care tinde spre Europa, unde majoritatea avem paşapoarte româneşti, avem mulți oameni care încă scriu cu grafie chirilică şi unora le este doar de vremurile sovietice. Poate că eram eu mică şi multe aspecte nu am fost capabilă să le înţeleg, însă nu am să uit niciodată cum bunicul meu îl cita mereu pe Nichita Stănescu: „Limba Română este Patria mea!” Să ştii, deşi era destul de în vârstă, bunelul, niciodată nu a susţinut regimul sovietic şi nu l-am auzit vorbind în rusă vreodată, cred că asta a jucat un rol destul de important în educaţia noastră, bunelul fiind stâlpul familiei şi punctul forte în dezvoltarea culturii noastre generale. Aşa că, mulţumesc tuturor celor care au făcut posibilă reîntoarcerea naţiunii noastre la limba ei!

DG: În anii ’90, toată societatea s-a adaptat la standartele și cerințele de atunci, din mers. Inclusiv noi, elevii, am învățat pe manuale școlare editate poate în grabă. Cum a fost pentru tine învățământul?

LD: Eu nu am simţit nici o dificultate. Am avut manuale noi, din câte îmi amintesc. Prima mea învăţătoare a fost foarte blândă şi nu am simţit niciodată să ducă dorul regimului sovietic. Toată lumea îşi doarea ca societatea noastră să devină una cu mintea deschisă şi cu orizonturi largi. Aşa că repede ne-am adaptat la standardele şi cerinţele de atunci.

DG: În anii ’90 bibliotecile sătești erau pline cu cărți în grafie chirilică, literatura română în grafie latină – mai deloc. Cum a fost pentru tine acest aspect?

LG: Sigur ca a influenţat negativ asupra tuturor, nu doar asupra mea. Cine nu vrea să aibă acces la informaţie, mai ales în limba în care vorbeşte. Păriţii mei aveau foarte multe cărţi, colecţii întregi. Mama şi tata citeau enorm de mult, îmi amintesc că și nopţi întregi erau cu cărţile în mână. Dar eu nu m-am atins niciodată de vreo carte de-a lor, ştii de ce? Pentru că erau în rusă ori chirilică. Nu mi-a plăcut mie această limbă, ce să fac? Vorbesc rusa, încă de pe la 4 ani, mama mea e profesoară de limba rusă, dar uite să citesc nu, eu nu pot şi nici nu vreau. Dar eu nu-mi amintesc să fi dus lipsă de cărţi, sau informaţie. Părinţii faceau tot posibilul să avem literatură, în contextul în care mama era foarte emancipată şi mereu în pas cu toate tendinţele.

DG: Evident că țara noastră a evoluat, în comparație cu acei ani. Cum vezi acum sistemul de învățământ, având în vedere că ai trei copii?

LG: Sigur că a evoluat şi aşa şi trebuie să decurgă lucrurile într-o ţară liberă, şi democrată. E îmbucurător faptul că Constituția Republicii Moldova garantează dreptul la educație tuturor persoanelor și, îndeosebi, dreptul la educație ăentru persoanele cu nevoi speciale, sau aflate în situații vulnerabile. Însă acum sistemul nostru de învăţământ e cam şubred, din cauza lipsei cadrelor didactice. Colectivele pedagogice sunt îmbătrânite, tinerii specialişti nu vor să lucreze, din cauza salariilor mizere. Şi de aici satele noastre rămân tot mai mult fără şcoli, pentru că părinţii aleg să ducă copii acolo unde sunt profesori tineri, cu mintea deschisă. Tare aş vrea ca profesorii noştri să înveţe să fie mai întâi de toate prietenul copilului, să uite vremurile când autoritatea era pe primul plan, avem atâția ani de independenţă, însă unora le-a rămas „soiuzul” în sânge. Pe de altă parte, și părinții ar trebui să-și învețe copii că libertatea și democrația nu ne-au fost date pentru a ne urca în capul profesorilor, dar pentru a construi o societate sănătoasă, iar fără educație… chiar nu este posibil!

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: