Atunci când copilul este nervos, trebuie să reacționăm cu dragoste, susțin psihologii. Când impunem limite, să îi explicăm de ce nu trebuie să facă anumite lucruri, iar dacă nu mai ascultă, să stăm și mai mult lângă el, să îi spunem cât de minunat este, cât suntem de fericiți să fim împreună, cât de mult îl iubim. 

Părinții se confruntă cu situații în care copiii nu îi ascultă. Indiferent că este vorba despre a închide un joc video sau alte sarcini pe care refuză să le facă, situația devine tensionată. Psihologul Ecaterina Moga susține că singurul limbaj la care copilul reacționează este cel al dragostei!

„Deseori părinții cataloghează activitatea copilului, dorința și curiozitatea de a cunoaște lucrurile ca și obrăznicie. Fiind foarte curioși și au imaginație bogată, de cele mai multe ori asta îi provoacă să descopere lucruri. Această descoperire a lor, uneori îi deranjează pe părinți, ceea ce le creează impresia că au un copil obraznic – ceea ce nu este deloc așa, explică psihologul.

Psihologul explică, ca părinții să nu ajungă în situații de conflict cu copilul, trebuie să traseze anumite reguli și anumite limite.

„Dacă e să fim realiști cu noi înșine, săritul pe pat al copiilor, gălăgia pe care aceștia o fac, uneori nu ne deranjează. Acest lucru se întâmplă doar atunci când suntem indispuși. Copilul nu știe când mama sau tata este supărat și atunci când nu este și de ce nu este, și atunci nu știe cum să reacționeze și se află într-o stare de nesiguranță. Trasarea limitelor și disciplinarea copilului, îl va ajuta să crească cu o stimă de sine adecvată și cu încredere. Depinde de noi cum percep această „obrăznicie” a lor”, mai spune psihologul.

De cele mai multe ori copilul nu ne ascultă pentru că noi nu îl ascultăm

„Există definiția de a asculta și de a auzi. Uneori mamele vorbesc, comunică cu copiii ceea ce este foarte important și necesar, dar de cele mai multe ori nu-i privesc în ochi pentru că fac mâncare, curățenie sau sunt ocupate cu altceva. Potrivit ei, o astfel de comunicare nu este nicidecum eficientă, pentru că ea, îi ascultă uneori dar nu îi aude, iar de acest lucru poate să se surprindă singură. Copilul este foarte receptiv și poate să întrebe: mama tu ai auzit ce am spus eu?, la care mama să-l întrebe și să-l privească nedumerită, oare ce a spus copilul ei.

Copilul se educă după modelul pe care i-l oferim noi ca și părinți

„Este important ca atunci când vorbim cu cei cărora le-am dat viață, să-i privim în ochi, să-i ascultăm și să-i auzim. Dacă vom fi absenți la ce ne spune copilul, prima reacție a lui va fi că nu ne pasă de ceea ce se întâmplă. Astfel apare incertitudinea și copilul crede că e din cauza lui că părintele nu îl ascultă. Totuși, în unele cazuri, copilul este destul de șmecher și știe să manipuleze și atunci când tata sau mama nu îl ascultă, el poate să adreseze nenumărate întrebări, doar ca să obțină ceea ce dorește.

Comunicarea copil-părinte în copilărie, dă roade la adolescență

La vârsta copilăriei se poate trece destul de ușor peste comunicarea dintre părinte și copil. Însă copiii cresc, iar la vârsta adolescenței apar cele mai mari carențe. Atunci copilul nu vrea să asculte cu adevărat și asta pentru că nu a fost formată acea legătură de comunicare, susține Ecaterina Moga.

„Dacă la vârsta copilăriei copilul nu a avut când să comunice, trebuie să fie conștient de faptul că, la vârsta adolescenței copilul nu va vrea să comunice. Comunicarea între copil și părinte, între raportul dintre ascultare și neascultare, trebuie să fie educată din primul an de viață al copilului. Chiar dacă copilul nu vrea să asculte sau să audă ce-i spunem noi, de fiecare dată trebuie să coborâm la nivelul lui, să-i vorbim încet, să-l privim în ochi și să-i explicăm de câte ori va fi necesar, până el le va automatiza”,  menționează Ecaterina Moga.

Totodată, aceasta mai menționează că: “Dacă cea mai mare și frecventă întrebare al copilului este de exemplu să privească televizorul, iar acest lucru îi este interzis printr-un „Nu” continuu, părinții trebuie să-și dea seama dacă răspunsul oferit, este un răspuns la o necesitate a copilului sau doar a unei stări de moment”.

Pentru a-i spune unui copil “Nu se poate”, este un lucru foarte general. Noi trebuie să-i argumentăm cât timp nu se poate, de ce îi este interzis și când va fi posibil acest lucru.

„În mintea copilului se va forma un plan de acțiune atunci când va ști cum vor derula lucrurile. Pentru că, atunci când îi spunem “Nu”, această negație se totalizează, pentru totdeauna nu este voie și la un moment dat noi cedăm și atunci copilul nu mai știe când mama spune adevărul și când nu, când se ține de cuvânt și când nu, și atunci copilul va fi confuz. De aceea trebuie să fim foarte atenți și să-i argumentăm copilului de ce, pentru ce, până când, din ce cauză se întâmplă anumite lucruri ”, 

Neascultarea unui copil vine din lipsa de perspicacitate, consecutivitate și disciplină

Atunci când persistă acea insistență din partea copilului, ne ținem noi de cuvânt, sau nu? Potrivit Ecaterinei Moga, în cazurile când îl amenințăm că dacă nu va face un anumit lucru va fi pedepsit, iar acest lucru nu se întâmplă, copilul o ia drept că mama sau tata nu s-a ținut de cuvânt.

„La prima vedere s-ar părea lucruri nesemnificative, dar acestea contează foarte mult, deoarece îl învață pe copil să fie disciplinat, să spună adevărul sau neadevărul. Dacă facem o promisiune copilului, trebuie să ne ținem de cuvânt că o îndeplinim. Dacă punem anumite limite, atunci trebuie să le respectăm”, a precizat psihologul.

Distribuie articolul: