Actrița Ala Menșicov repetă pentru spectacolul „Ultima noapte la Madrid”. Sala este goală, iar vocea ei intensă și răspicată îi eliberează pieptul și zboară până în cele mai pitite colțuri ale încăperii și chiar pe holul Teatrului Eugene Ionesco, pustiit de pandemie.

De acasă a venit îmbrăcată într-un deux-piece elegant, negru, încălțată în cizme lungi, cât să-i acopere genunchiul. S-a dus țintă spre cabina de machiaj unde o aștepta pe umeraș costumul de scenă pe care și l-a pus, grațioasă, pe corp, dând viață și atitudine unei rochii de culoare bej, cu o structură indecisă.

„Ar fi putut să repete și în costumul cu care a venit de acasă, oricum nu e nimeni în sală”, mi-am zis în gând. Apoi, peste alte câteva zeci de minute am înțeles de ce o scenă mică devine mare atunci când urcă Ala Menșicov pe ea și de ce o sală goală ți se pare plină atunci când această actriță intră în ea. Pentru că așa cum își pune cea mai frumoasă rochie pentru a repeta într-o sală de spectacole fără spectatori, așa își trăiește și viața – din plin.

Se așează pe un jilț împletit din nuiele și își reazemă brațele de mânerele scaunului. În dreapta –  o masă joasă pe care stă o sticlă cu tărie. Sau cu ce-or pune actorii în ele, ca analog al alcoolului. Ceva mai departe un tablou acoperit, pe jos niște cești răsturnate, iar chiar lângă mâna artistei – o armă de vânătoare.

În timp ce-și spune textul, Ala Menșicov pare să se fi mutat, pe bune, la Madrid. Fiecare frază rostită îți intră în urechi și te obligă s-o percepi, fiecare gest făcut îți apucă privirea de guler și ți-o țintește spre scenă. Cu cât mai mult îi urmăream prestația, cu atât mai mult îmi doream s-o cunosc. Ca actriță, dar mai ales – ca om.

I-am propus să se așeze pe unul dintre scaunele destinate spectatorilor, dar a refuzat. A cerut un scaun înalt, de bar, care ar împiedica-o să uite de postură. Mi-am amintit de acest detaliu, aparent nesemnificativ, atunci când, în timpul interviului, mi-a spus că e aceeași și pe scenă, și la întâlnirile cu prietenii, și acasă. Că dacă ar fi de fiecare dată alta -s-ar pierde și ar trebui să înceapă o goană nebună pentru a se regăsi.

A început discuția cu amintiri din copilărie, deloc nespecifice vremurilor în care a trăit și a crescut. Chiar dacă în acele timpuri copiii erau educați după șabloane, Ala Menșicov spune că a avut noroc de niște părinți care i-au permis să aibă toată libertatea din lume încurajându-i ideile, oricât de nebunești păreau. Așa cum li se întâmplă oamenilor care vin în lume cu un scop predestinat, a știut dintotdeauna că vrea să se facă actriță și a mers fix spre visul ei.

Urmărește o nouă ediție „Oameni ca Tine” realizată de Irina Harea Mardari 

Sursa: Agora.md

Detalii despre spectacole găsiți pe pagina de Facebook: Teatrul Național Eugene Ionesco

Informații despre bilete aflați la casa teatrului (telefon 022-233-833 / 079-233-833) sau pe iTicket.md

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: