Când intrăm în Apartamentul social „Spre Independență” de la Poșta Veche, cinci fete iau masa. În fața lor – un ceaunel de hrișcă, prăjeală și niște carne, iar în capul mesei – doamna Ecaterina, educatoarea lor, povestește reporterul AGORA.md. Fiecare fată de aici a avut și continuă să aibă o viață grea. Încrețesc frunțile când ne văd, dar în același timp sunt curioase așa cum pot fi curioase doar niște adolescente de 15, 16 sau 17 ani.

Niciuna nu a ajuns încă la majorat. Părinții lor fie au decedat, fie le-au abandonat, fie sunt în viață, dar sunt decăzuți din drepturile părintești, iar ele sunt aici pentru că și-au dat o nouă șansă la viață. Aici pot să învețe o profesie și au un an pentru a-și restarta viața care deja le-a pus la mare încercare. O mică parte din istoria sa a acceptat să ne-o povestească Maria (nume modificat), rămasă orfană la 9 ani.

Maria are 17 ani, are o voce joasă, e rușinoasă și vorbește cu fraze scurte. E îmbrăcată într-un tricou negru, șorți negri și ciorapi la fel de negri, iar unica pată de culoare e o agrafă „crab” violetă din părul ei tot negru. Ne așezăm în camera în care stau câte patru, iar când îmi strânge mâna e rece.

„Scuzați, am spălat vesela”, zâmbește Maria modest.

O rog să-mi spună ceea ce ar zice despre sine cuiva care o nu o cunoaște deloc.

Maria: Provin dintr-un sat mic, sunt o fată simplă, directă, prietenoasă și bună la suflet. Nu știu, fetele mă mai laudă că fac și mâncarea bună. Eu chiar o fac din plăcere, mai ales bucatele pe care le făcea mămica mea.

Dar mai e ceva. În generația sub numărul 13 a proiectului „Apartamentul Social” de la Diaconia, Maria. e „fata care cântă”. Zâmbește când vorbește despre muzică și pentru că despre asta îi e cel mai ușor să vorbească, anume cu asta începem.

Maria: Cânt de mic copil, cred că e ceva genetic, se trage de la mama mea, de la sora mamei. Mama cânta foarte frumos, mai mult muzică de petrecere. Mătușa și ea cântă, mai rar – dar tot cântă. Mie-mi place orice fel de muzică, dar cel mai tare – cea pe care o înțeleg, care-mi încălzește sufletul. Dacă mă prind fetele cântând, nu mai scap de ele.

Nu este adevărat că nu trebuie să-ți povestești visul. Cu cât mai des îl povestești, cu atât mai repede se realizează. Da, m-am visat de multe ori pe scene mari. Eu cred în mine și cred că voi ajunge acolo. Știu că o să-mi fie greu, dar am să ajung.

O pomenește iar pe mama, fără de care a rămas acum opt ani. O rog să-mi spună niște amintiri despre mama, la care ține mult.

Maria: Sunt momentele de dimineață, când îmi pregătea hainele, gentuța ca să merg la școală….

Vocea i se întrerupe și începe să plângă, șterge ochii cu dosul palmei. Tăcem un pic amândouă.

Maria: Îmi amintesc cum mă aștepta cu bucatele călduțe acasă, când mă întorceam de la școală… Am avut un înger, nu mamă. După asta, s-a întunecat tot-tot. Am rămas cu sora mea mai mare. Eu, de fapt, am două surori: una mai mare și una mai mică decât mine, și un frate. Cei mici au rămas cu tata de-al doilea (n.r. – vitreg). Dar eu, idee nu am de ce, poate fiindu-mi teamă că nu e tatăl meu biologic, nu m-am dus să trăiesc la el. M-am speriat că o să se recăsătorească și o să-și schimbe comportamentul față de mine. De asta am decis să merg la sora mea mai mare, iar viața mea s-a schimbat complet.

Gândul despre sora ei, căreia niciodată pe durata discuției noastre nu-i spune pe nume, o face pe Maria să-și frământe degetele.

Maria: Pe vremea aceea când m-am mutat la ei, s-a născut al doilea copil al surorii mele, eu m-am implicat total în creșterea și educarea lui. Ea parcă nici n-a fost mamă. După asta, al treilea copil a apărut, la doi ani diferență. Mă implicam în treburile casei permanent, dar pentru ea n-a fost de ajuns. Ea consumă alcool.

Maria spune asta ușor ridicând din sprânceană, cu un mic dispreț în voce. Viciul surorii sale pare să-i fi distrus multe visuri și clipe copilărești.

Maria: În clasa a noua am lipsit foarte mult de la școală. Ea îmi spunea „Uite, eu am mult de lucru astăzi”, mai știu eu ce, „Nu am cu cine lăsa copiii”, „Stai astăzi acasă”. Nașa surorii mele era diriginta mea de clasă, profesoară de limbă română. Sora o suna permanent pe profesoară și-i spunea că mă lasă astăzi acasă. Eu am lipsit mai mult de jumătate de an. Mie, de fapt, mi-a plăcut foarte mult la școală, îmi pare foarte rău că nu am reușit să fiu alături de colegi până-n ultima clipă.

Sora îmi spunea că are de lucru, are treabă, dar de fapt se ducea cu prietenele ei și toate serveau alcool. Venea acasă beată, pe la 3 de noapte putea să vină, pe la 4… Copilul ei cel mai mic era de sân încă, îl alăpta încă în așa stare! Eu îmi asumam responsabilitatea și-l hrăneam, îl scăldam, făceam ordine în casă. Și era tot timpul puțin.

Erau momente când eram bătută, umilită…

Citește continuarea pe AGORA.md