Lilia Bicec este scriitoarea pe care am contactat-o ca să ne povestească despre cel mai recent roman publicat, „Lagărul 33”, dar am ajuns să vorbim și despre prima ei carte, emoțiile care o vizitează în timp ce creează, inspirație, dar și despre faptul că… și scrisul te răsplătește. 

Prima carte. Cum și de ce a scris-0?

„Testamentul necitit a apărut de la sine, spontan, impus mai mult de sentimente, de un instinct care venea din suflet. Apoi, acest sentiment, gândit, și poate chiar cântărit, îl așterneam pe foaie. Cartea se scria de la sine, inconștient, în timp ce seară de seară, stăteam la sfat cu copiii mei, lăsând mesajul să se imprime pe fel de fel de bucăți de hârtie rupte uneori dintr-un blocnotes străin, pe bilete de tren, pe foi găsite la întâmplare. Nostalgia pentru copiii mei rămași acasă și lipsa ziarului la care lucrasem până în ultimul moment mă îndemnau să scriu acele mesaje pe care nu credeam vreodată că vor deveni carte. Inițial acele scrisori trebuiau să fie ca un testament spiritual pe care doream să-l las copiilor mei pentru a înțelege mai bine istoria Basarabiei, cine au fost bunicii lor și de ce eu am fost constrânsă să las tot ce mi-a fost mai drag și mai scump și să emigrez. Mai păstrez și acum primul răvaș. Scriu cum am fost oprită la trecerea frontierei dintre Republica Cehă și Germania, cum ni s-au pus cătușe (eram în trei), apoi am fost duse într-o închisoare provizorie din Germania. Acele răvașe aveau doi destinatari: Cristina și Stasic. Dar atunci când unul dintre ei, Stasic, nu mai era printre noi, am hotărât să le adun într-o carte, să le dau spre citire altor copii, altor mame, ca astfel să afle și mai mulți adevărul exodului feminin. Sunt în total 60 de răvașe și, dacă inițial par fi scrieri personale, cartea devine pe parcurs corală, pagină cu pagină se completează cu alte personaje, alte destine”, povestește Lilia.

Când inspirația nu vine…

„Inspirația e și o muncă asiduă și constantă, dar, deși sunt conștientă că numai așa pot să creezi ceva bun, nu mă țin mereu de acest principiu. Scriu, de obicei, când am timp liber sau când toată lumea doarme, când merg la munte sau mă retrag în solitudine. Dar am și perioade când nu creez nimic, atunci mă dedic familiei și studiez istoria orașului în care locuiesc”, recunoaște Lilia.

„Lagărul 33” opera care te va face să înțelegi viața autoarei, emoțiile prin care a trecut când a scris-o și istoria familiei

„Masacrul prizonierilor de război: militari cu grade diferite, simpli ostași înrolați în armată, fie italiană, germană, română sau maghiară, care luptau de partea Germaniei au fost făcuți prizonieri, devenind proprietate a NKVD-ului și duși în lagărul 33 din Bălți. Acest lagăr a existat 86 de zile, după care, printr-un ordin de la Moscova, trebuia să fie lichidat prin împușcarea deținuților. Mulți au evadat, iar mărturisirile unora mi-au fost de mare valoare, reușind astfel să reconstruiesc un trecut uitat și dat tăcerii. Eu provin dintr-o familie de foști deportați, cu un bunel care a fost dus în 1941 în Murmansk și despre care nu s-a știut nimic ani în șir. Când bunica mea aflase că este viu, dar bolnav de distrofie (malnutriție) și se pregătea să meargă la el, a fost și ea deportată împreună cu tatăl meu, doar pentru că aveau câteva hectare de pământ și pentru o crâșmă. Viața lor m-a marcat. Bunelul a decedat în Siberia. Tata s-a întors în Moldova. Într-o noapte, când avea deja o familie și primii doi copii, au venit să-i confiște averea, i-au pus cătușe la mâini și i-au dat 8 ani de închisoare, pentru că făcea oale pentru acoperiș, pentru că muncea. A fost învinuit de folosirea brațelor străine de muncă și dus într-o închisoare din Celiabinsk, după o libertate de doar 7 ani… De mică ascultam povestirile lui tata, a mamei care ajunsese pană la Curtea de Apel, continuând în repetate rânduri să lupte cu acel sistem, explicând prin instanțe că au condamnat un om absolut nevinovat. Inspirându-mă din calvarul prin care a trecut familia mea și identificându-mă cu victimele acelui regim am încercat să informez cititorul despre acel fenomen inuman care a fost și în lagărul 33, despre inventatorii lagărelor de exterminare care aveau chip de om și suflet de monstru”, a povestit autoarea.

O carte cu menire

„Lagărul 33 este un roman dureros și, cred, fascinant, în care realitatea alternează cu fantezia. Este o carte care revendică valoarea mărturiilor istorice în speranța ca sacrificiile atâtor oameni uitați vor rămâne ca un avertisment pentru generațiile viitoare, astfel încât ororile de cândva să nu se mai repete niciodată. Romanul se bazează pe date autentice care au suport istoric, este o reflecțiune asupra trecutului în care protagonistul este implicat în tot ce se întâmplă în societatea din spațiul ex-sovietic. Protagonistul romanului, Vittorio Monttini, italian de origine, este unul din puținii supraviețuitori ai hecatombei. Se salvează evadând din groapa comună. Trece printr-un lung delir provocat de glonțul din omoplat și tifosul exantematic. Când se întremează de-a binelea și decide să se predea autorităților este deportat în Siberia împreună cu familia care l-a salvat. Astfel rămâne prizonier pentru toată viața într-o țară străină, cu un sistem ostil, dar în care este prins ca într-o lavă incandescentă. Dacă eu nu locuiam în Italia, unde am cunoscut viața, obiceiurile, istoria și cultura acestei țări nu cred că aș fi fost vreo dată motivată să scriu un astfel de roman cu un protagonist italian. Plus la toate, atunci când scriam, știind bine că mulți din foștii soldați italieni au fost făcuți prizonieri nu doar în timpul ofensivei „Iași – Chișinău”, dar pe Don și la Stalingrad, am încercat să caut, sperând că mai găsesc pe cineva în viață. Și am găsit, este Natale Boletti, un ex-alpin, care locuiește în provincia din Brescia și care se întâlnește la finele cărții cu Vittorio. Povestirea lui Natale este aproape transcrisă așa cum am auzit-o de la el. A fost făcut prizonier în 1942, lângă Stalingrad și dus mai întâi în lagărul 26 din Kazahstan, apoi în lagărul 100 din Siberia unde erau alți 1800 de italieni, 700 de germani și 300 de români. Când l-am întrebat câți din cei 1800 s-au reîntors, i-au ieșit lacrimile, limitându-se doar să zică: „Puțini, puțini de tot”… ”, spune scriitoarea.

Și scrisul răsplătește

„Eu scriu fiindcă la moment este unica ocupație care mă răsplătește emoțional, e o îndeletnicire pe care știu s-o fac mai bine, care îmi creează senzația de plăcere că, iată, pagina se umple, adică fac ceva, deși rezultatul se vede mult mai târziu, abia când apare cartea. Scriind eu trăiesc odată cu eroii cărții, merg alături de ei printr-o lume uitată, plâng și râd odată cu ei, mă bucur și sunt tristă, sufăr și aspir. Scriind continui să citesc, să cercetez, să caut și să scot la iveală ceva despre care alții, poate, încă nu au scris, dar nu știu cât de mult îmi reușește. Scriitorii sunt niște actori care rămân mereu în culise, dar fără de care nu ar exista scena vieții”, a încheiat Lilia Bicec.

Sursa foto: Facebook

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: