Într-un birou care forfotea sub razele soarelui fierbinte de iulie proaspăt, o fetiță de vreo trei ani, cățărată într-o doară pe un scaun din piele, se chinuia să bea apă dintr-un pahar de sticlă. După ce-și umplea gura cu lichid, punea paharul pe masă, apoi îl lua iar și se alinta trecându-și buzele pe întreg diametrul marginii din sticlă. Pe un alt scaun, ceva mai departe, o fată tânără, cu obraji însemnați de soare și cu păr bălai ca pacea, ține strâns în mâini un aparat de fotografiat. Îl mai ia de la ochi, din când în când, și așteaptă ca mica năstrușnică să revină la pahar și la alintăturile sale. Chiar dacă fetița alterna băutul apei cu alergatul printre mese și culcatul pe podea, tânăra ținea aparatul de fotografiat  de-a gata. Cadrul perfect încă nu-i intrase, iar ea n-avea niciun chef să renunțe.

Pentru Inna Polișciuc, fotografia este cea mai simplă modalitate de a se exprima. De a se prezenta așa cum este și de a le da oamenilor fețe vii, vesele și colorate. Prin pozele pe care le face, tânăra își conturează o realitate distinctă pe care o savurează până la ultima picătură. Modestă și ușor timidă, tânăra nu pare a fi genul de om pe care ai reuși să-l cunoști din prima. Nu încearcă să impresioneze pe nimeni și nu se lasă impresionată prea ușor.

Nu voi încerca să demonstrez nimic unei persoane pe care o văd pentru prima dată.

Trăiește cu convingerea că oamenii, dacă își doresc, vor găsi oportunități, iar dacă nu-și doresc – vor găsi scuze. De aceea, pune preț pe relațiile adevărate, construite în timp.

Dragostea față de momentele imortalizate pentru a fi luate în viitor a pornit încă de pe vremea când avea un telefon dotat cu o cameră de fotografiat. Spune că avea vreo 13 ani când a înțeles că obiectivele care știrbesc din frumusețea realității nu o mulțumesc, așa că și-a setat ca scop achiziționarea unui aparat de fotografiat profesional.

 

În paralel a început să studieze bazele fotografiei, să afle secretele luminii bine setate, să încerce compoziții și să-și dea seama că drumul de la îndreptarea obiectivului până la obținerea cadrului perfect este lung și deloc simplu.

Nu eram copilul care fotografia tot ce vedea, îmi plăcea să prind momente vii, fericite și pline de zâmbete. Asta fac și acum.

Cu timpul, imaginile deveneau tot mai bune, iar ideile – tot mai clare. De fiecare dată când simțea că ceva nu decurge așa cum își dorește, când era încercată de tristețe sau când sufletul îi exploda de fericire, Inna lua aparatul de fotografiat în mâini și pornea în căutarea cadrului care i-ar completa stările.

 

Atunci când îl găsea – se detașa de orice alte gânduri și era toată acolo. Doar ea și frumusețea pe care o vâna.

Ca să fotografiezi frumos, trebuie să te dedici totalmente. Nu trebuie să ai alte gânduri decât imaginea din obiectiv

Nu de puține ori a făcut sacrificii pentru a capta un singur moment bun. Regretă că oamenii nu cunosc care sunt investițiile pe care trebuie să le suporte un fotograf înainte de a se apuca de muncă, dar râvnește momentele în care lucrările sale sunt admirate și distribuite.

 

Nu și-a făcut un scop din căutarea inspirației pentru că știe că ea, muza, va veni neapărat, atunci când va fi cazul sau atunci când va avea cea mai mare nevoie de ea.

Inspirația apare brusc și mă ține până nu transform gândul în realitate.

Dragostea pentru fotografii este diluată în sufletul Innei Polișciuc de dragostea aprigă și necondiționată față de mașini. Încă din copilărie a știut că vrea să afle cum arată, din interior, lumea mașinilor.

În copilărie îi ziceam tatălui să nu îmi mai cumpere păpuși, ci mașini.

La vârsta de 19 ani a pus bazele unui blog auto, iar cu timpul a început să realizeze și foto-seturi pentru mașini. Recunoaște că au fost momente în care se gândea să renunțe la această pasiune.

De fiecare dată, însă, în cale îi apărea șanse noi care o făceau să se îndrăgostească și mai mult de această lume. În tot ceea ce face, tânăra de la Peresecina încearcă să evita banalitate.

Nu îmi place să fotografiez „monumente”. Dacă e vorba de oameni, încerc să fotografiez pe furiș

Iubește Moldova și trăiește cu convingerea că țara asta încă nu și-a spus ultimul cuvânt. Inna Polișciuc consideră că în Moldova există locuri capabile să taie respirația chiar și celor mai exigenți turiști și oameni capabili să mângâie prin bunătatea lor chiar și cele mai chinuite inimi.

Moldova este o țară nedescoperită, ba chiar nevinovată.

Este încă foarte tânără pentru a face filozofii despre viață și fericire.

 

Spune, totuși, fericirea apare și se simte în o mie de feluri. Secretul constă în capacitatea de a o recunoaște dintre atâtea alte mii de stări și de a primi așa cum este: uneori prea plină, alterori modestă.

Fericirea înseamnă să ai în jur oameni care te înțeleg, te susțin, te ajută…

După ce a obținut cadrul pe care l-a vânat ore la rând, Inna Polișciuc, și-a rezemat spatele de speteaza scaunului cu tapițerie din piele. Butonând cu pricepere ecranul digital al aparatului de fotografia privea de la distanță imaginile care răsăreau cu viteză una după alta. Când vedea o fotografie bună – zâmbea discret. Când vedea ceva ce-i displăcea, apăsa în grabă alt buton și ștergea fără milă. Inna Polișciuc trăiește fericirea de a face ceea ce-i place, de a-și trăi visul și de munci în fiecare zi pentru un viitor fotogenic, care să-i ofere cel mai potrivit cadru…

Sursa:Agora.md

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: