Tatiana Țîbuleac revine la tema copilului neiubit într-o carte la fel de profundă și zguduitoare ca Vara în care mama a avut ochii verzi.

Tatiana Țîbuleac s-a născut în URSS și este o scriitoare din Republica Moldova. E originară din Chișinău, unde a studiat jurnalism și comunicare la Universitatea de Stat din Moldova. Grădina de sticlă, al doilea roman al autoarei, apărut în 2018 la Editura Cartier, a fost distins cu Premiul Uniunii Europene pentru Literatură (2019), fiind tradus în franceză, spaniolă, bulgară, catalană și albaneză.

Este povestea unei orfane care a fost înfiată de o rusoaică singură și avară, Tamara Pavlovna. Care se pare că astfel și-a găsit forță de muncă: ieftină și rezistentă la toate. Protagonista ajunge să descopere și să ne relateze despre Chișinăul multicultural, dar și să-și construiască o altă soartă, printre ruși, ucraineni, evrei și români. Eroina ne poartă prin schimbări de regimuri, granițe, și sisteme politice în întregime. Romanul este ca o oglindă a societății moldovenești din perioada sovietică: cu bune și rele; moravuri și calități; cald și rece; dulce și amar.

Narațiunea curge ușor, are un umor foarte subtil și scoate la iveală tragedia unei întregi generații. Este vorba de tragedia noastră colectivă: de a nu ști cine ești, ce limbă vorbești și cum trebuie să te mai comporți în societate. Ești moldovean? Rus? Român?:

„În Moldova sunt plecată, în România sunt venită. Uneori îmi pare că trăiesc doar la mine în cap, și acolo cu chirie.” – spune eroina despre sine.

„Am purtat acele fructe în mine ani la rând ca pe niște borcane pe un raft. Un rând rusește, un rând moldovenește. Și abia când am ajuns în România am aflat că toate trăiau doar la mine în cap. Că niciunul din fructele mele dragi nu avea loc în limba română.”

Pe lângă subiectele de identitate resimțite profund în roman, mai vine peste tine și destinul nedrept al femeii din societatea moldavă sovietică și post sovietică, ca un duș cu apă rece. Mereu tristă, supusă și chinuită de dureri, fără apărare:

„Viața întreagă am rupt din mine bucăți și le-am împărțit oamenilor, care au hrănit cu ele boturi de câini.”

„Să repari toată viața inimile altora, iar a ta să te bage în pământ.”

„Uneori mă gândesc că, dacă o să că urăsc cu un centimetru mai mult, ura mea va face un cerc complet și va ajunge la dragoste. De centimetrul acesta mă tem cel mai tare, din cauza lui amân totul.”

„Un timp a fost chiar bine […], iar într-o zi a venit acasă cu un kilogram de biscuiți. Din aceia în formă de nufăr și cu mijloc de ciocolată. Mi-a spus, râzând, că toată viața a visat să-și cumpere o poală de biscuiți și să-i mănânce pe toți până la unul. Atunci am început să plâng. O pungă cu biscuiți după o viață de chin – ce mai răsplată!”

M-a impresionat că autoarea nu a stat să echilibreze lumea printr-un happy end banal și neautentic, numai de dragul povestirii. Grădina de sticlă doare până la final:

“Nu-mi fac iluzii cu Tamara mea. Nici-u-na. La bătrânețe, voi rămâne singură ca o lepră și toate fricile mele – pe care acum le țin în cătușe, în menghine, sub ghilotinele cu lamele ridicate – se vor năpusti asupra mea ca o haită. E mai bine așa. Să știi că nimeni, dar mai ales cei cu care îți pierzi anii și banii, nu-ți va fi alături la sfârșit. Ce ușurare să afli că lipsa celui pe care îl iubești este justificată. Că golul din inimă nu este eșecul tău și nici al altcuiva. Văd, înțeleg că Tamara nu va putea să aibă grijă de mine, iar asta mă face să îi dau și mai multe. Să o iubesc și mai disperat. Ce folos că Tamara Pavlovna m-a crescut de mică? Câte căni cu apă i-am dus, de câte ori i-am răcorit fruntea? Eu, la nebuni, Tamara – la spital. Cine se mai bagă? Vouă cine vă netezește sfârșitul?”

Volumul este disponibil la editura Cartier.

Distribuie articolul: