Ieri, pe la ora 14:30, toată Moldova s-a cufundat în beznă. Transportul public a colapsat. Semafoarele s-au închis. Oamenii grăbiți au inundat străzile în speranța că mai apucă un taxi, autobuz sau orice altă opțiune care să-i ducă acasă până se lasă întunericul. Copiii care se întorceau de la școală au început să-și sune panicați părinții, dar telefoanele nu mai erau funcționale.

Timp de nici 30 de minute în Chișinău s-a instalat un haos total, iar, odată cu conștientizarea faptului că nu îți vei putea alimenta mașina sau nu vei putea face cumpărături cu cardul, situația părea să iasă de sub control. Afară, ca bonus, mai era și o ploaie de toată frumusețea, vânt și frig, iar în case căldura din calorifere se stingea treptat.

Eu am avut noroc că îmi știam copilul ajuns acasă după ore, hrănit și adăpostit la uscat și cald. Cum am ajuns eu acasă e altă poveste, mult mai puțin strașnică decât povestea celor ce au avut de mers înspre Ciocana sau suburbii. În timp ce stăteam în ploaie, cu picioarele ude, și îmi așteptam martorul vieții să vină să mă culeagă din stradă și să mă care acasă, de mine se tot apropiau oameni cu umbrele.

„Stați demult aici? Veniți sub umbrela mea, că o să răciți!”. „Of, greu tare, dar sărmanii oameni din Ucraina ce fac ei acum, că am văzut că iar au bombardat nebunii ceia!”. „Așa ne trebuie, dacă am avut niște oi la guvernare care ne-au vândut rușilor!”. Astea erau câteva din replicile pe care le prindeam cu urechea în amalgamul de voci ce treceau pe lângă stație.

Ascultam toate astea și mă gândeam că uite, lumea înțelege corect lucrurile, nu dă nimeni vina pe guvernarea noastră sau, și mai rău, pe ucrainenii care au obrăznicia să se apere de teroriștii ruși. Apropos, sunt recunoscuți drept teroriști și e oficial. Cam târziu, dar fie.

Numai că mi-a căzut bucuria în scârbă când, ajunsă acasă, am văzut cum în diferite zone ale capitalei, buhneau fără nici un stres focuri de artificii. Iar canalele de Telegram din stânga Nistrului se bucurau că, uite rușii cum bat. Pe Facebook au început să apară glumițe comerciale, gen „În Egipt este lumină, hai în Egipt!”. Facepalm. Dublu.

Deci, ieri am simțit destul de binișor că acest război nu e undeva la capătul lumii, ci se desfășoară la 100 km de noi. Am simțit, zic eu, o palmă, așa, mai molcăluță, de parcă divinitatea a vrut să zică, „Uitați-vă, copii, asta e real și e sub nasul vostru. Ziceți merci că nu ați pățit ca Polonia”.

Cu toate că ar trebui să-i fie clar și celui fără minte că nu e normal să trântești ditamai „saliutul” când s-a deconectat lumina din cauza războiului, se pare că pentru moldovenii noștri acest lucru e matematică superioară. Fizică cunatică e conștientizarea acestor simple lucruri și pentru bravii separatiști care se bucură că se duc la fund mai rapid ca Titanicul. De neînțeles e supărarea mediului online față de glumița despre „Egiptul care are lumină” a unei companii turistice de la noi. Greu.

Greu de înțeles că, în aceste vremuri tulburi, „Viața merge înainte” se traduce ca „Ne bucurăm de viață și trăim în continuare, dar nu uităm că sântem lângă iadul declanșat de ruși”. Așadar, nu aruncăm artificii în aer, căci avem în oraș refugiați din Ucraina, oameni care au fugit de rachetele și bombardamentele teroriste și se trezesc cu sunete asemănătoare după ce o oră orașul a fost în beznă. Asta nu e despre să nu trăim, asta se cheamă să ai obraz și simț omenesc.

Pentru că e ok ca majorității să-i fie în cot de nunta sau cumătria ta, sorry, dar nu e deloc ok să îți fie ție în cot de majoritate. Înțelegeți odată acest lucru și nu vă mai comportați de parcă realitatea tristă nu vă atinge în nici un fel. Ați văzut și v-ați convins că vă atinge.

Simpatizanților lui putin (scriu intenționat cu minusculă) le-aș recomanda să-și imagineze că au o rudă sau un copil pe masa de operație când vova din kremlin, în impotența sa de a îngenunchea Ucraina, le taie oamenilor lumina, căldura și accesul la apă. Și nouă la fel, că suntem prea de partea Ucrainei și am uitat de frică.

Imaginați-vă pe un minut că mama sau fiica sau fratele vostru stă pe masa de operație și dispare curentul, iar generatorul ăla nu se știe cât va rezista. Cum vi se pare senzația? Oare chiar e nevoie de așa terapie dură ca să vă treziți la realitate? Se pare că da. Și mă tem că vom continua s-o luăm peste cap până nu vom înțelege clar că orice colaborare și frăție cu rușii ne va duce în întuneric, frig, sărăcie și moarte.

Gândiți-vă la asta când Ucraina plătește și pentru noi.

Distribuie articolul: