Am scris și am șters de câteva ori începutul acestei cronici. Mi se întâmplă foarte rar să nu-mi placă alinierea cuvintelor sau să nu am suficiente idei cât să te conving pe tine, cititorule, să pui mâna anume pe o carte care mi-a plăcut. Astăzi o să-ți vorbesc despre o altfel de literatură, una croită pe calapodul unui sarcasm sănătos, o înlănțuire de idei care dintr-un haos se grupează într-un întreg atât de armonios. Și da, am un motiv special să o fac, pentru că astăzi, pe 20 aprilie, la Chișinău, într-o cochetă librărie din inima capitalei, se lansează volumul „Așa erau timpurile”, o antologie de texte semnate de carismaticul și inconfundabilul Viorel Mardare, alias Posmotrel, texte care parcă s-au așezat cuminte la citit, grație eforturilor lui Dorin Onofrei.

Semnalez această apariție editorială de la Cartier nu doar pentru valoarea sa sentimentală (Viorel nu mai este fizic printre noi), cât mai ales pentru importanța sa pragmatică, analitică, fiind o incredibilă construcție ideatică, în care s-au amestecat realitățile acestei țări care pare să fi înmărmurit într-o masă de nostalgie, penurie și idiocrație. Vorbeam cu cea mai bună prietenă, care o citea și ea în paralel, că nu e o carte deloc ușoară, chiar dacă e îmbibată cu mult umor asumat și deloc ortodox. E o carte care îți poate provoca noduri în gât, iar peste câteva pagini să-ți dea o criză de zâmbete de să vrei să pui mâna pe telefon și să-i citești un pasaj mamei (da, recunosc, mai păcătuiesc și eu cu asta).

Subliniez: nu e o carte pentru pudici naționaliști. Nu e o carte pentru cei gata să vorbească doar de bine despre cum e aici, în Moldova. E o carte pentru cei deveniți cinici într-o societate a cinismului (îmi asum repetiția). Este un volum care explorează paradoxurile sărăciei și a opulenței, care ne spune istoria neștiută a unui om de-o profundă mirare. Laconic, pe alocuri foarte dur, încrâncenat – iată cum apare naratorul nostru în unele ipostaze, iar în altele prindem imaginar un Viorel Mardare care iubește ca nimeni altul. Iubește un oraș unde nu găsește decât greu un spațiu de filmare, o țară în care există „Miss Colegiu Culinar – Bancar” și mult prea mulți demagogi.

Știți ce pasaj mi-a plăcut mult? Ce fragment m-a lovit ca un duș rece? Acesta:

            Dacă, peste mulți – mulți ani, nepoții vă vor întreba: „Bunele, de ce ai făcut asta, asta și asta?, și dacă unicul răspuns de care veți fi în stare, suspinând adânc, va fi: „Așa erau timpurile”, fiți sigur de un lucru: ați fost niște mizerii.

Dur? Cu siguranță. Pertinent? Cu prisosință. Nu știu dacă va suna asta ca o exagerare, dar eu aș dărui cartea asta tuturor celor care nu se pot izbăvi de demonul nostalgiei, celor care au uitat că poți iubi fără ochelari roz și că, indiferent de greutățile pe care le întâlnești, compromisurile nu te onorează. „Așa erau timpurile” este un duel între verticalitatea unui om și imperfecțiunea unei națiuni.

Și cine dacă nu Viorel Mardare, cel care ne-a dăruit renumitul „Be Our Guest in Moldova”, clipul care a dus țărișoara asta mai aproape de restul lumii, era în stare să taie ca în carne vie cu aceste texte atent alese? Mi-ar plăcea să cred că, de acolo de sus, ne vede și se gândește că avem de unde și avem cu ce, pentru că „Show must go on”.

Distribuie articolul: