„Astăzi mi-am propus să vorbim despre judecată și despre cât de repede targem concluziile despre cineva sau ceva fără să știm prea multe detalii.

Mai mulți ani în urmă, o cunoștință de familie a născut un băiețel – aparent sănătos și foarte drăguț. Nu mi-am pus întrebări până când, atunci când avea mai bine de 6 luni și afară erau 30 de grade cu plus, copilul era purtat în continuare în mănușițe de bebeluș. Primul impuls desigur a fost să-i scot copilului mănușile, să-l eliberez, deoarece aveam impresia că se sufocă. Apoi m-am calmat și mi-am zis că mama și tatăl lui decid cum să-l poarte și doar m-am bucurat că nu poartă și căciulă de lână.

În sinea mea, recunosc, am judecat de zeci de ori, în fel și chip acei părinți. Și, da, m-am reținut, cum zicem noi, cu dinții să nu spun nimic, să nu dau replici sau întrebări acelor părinți.

Am aflat abia peste ani: copilașul să născuse cu un deget în plus, a fost ulterior operat, iar acum e bine, mare și sănătos și se bucură de mânuțele sale la fel ca toți copiii de seama lui.

Un deget în plus poate fi operat, alte sute de probleme de sănătate au soluții medicale, în secolul XXI – din păcate Sindromul Down nu are. Am ajuns probabil în pielea acelei mame, am decis să nu pun copilului meu „mănuși”, adică să nu-l privez de bucuria de a fi și el în societate, chiar dacă are o problemă. Și DA, sunt gata să răspund oricărei întrebări pe care o are un părinte, numai ca acesta să nu privească straniu sau să se ferească de copilul meu. Sindromul Down nu este nici ciumă, nici tuberculoză, de el nu te molipsești și cu acești oameni poși interacționa și discuta la fel ca și cu alți semeni.

Nu judecati, nu vă faceti concluzii pripite!”, spune în povestioara sa Ludmila Adamciuc.

Ludmila Adamciuc și micuța Beatrice

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: