Valeriu Rașcu, fondatorul proiectului „Banca de bancuri”, poartă de peste două decenii o durere pe care puțini o cunosc. Și-a pierdut tatăl acum 30 de ani, iar mama i-a plecat dintre cei vii cu 20 de ani în urmă. Abia acum a găsit puterea să vorbească despre tragediile care i-au marcat viața și despre dragostea puternică dintre părinții săi. A făcut-o chiar în cimitir, lângă mormintele lor – locul unde revine de fiecare dată când are de luat o decizie importantă, scrie UNIMEDIA.

 

„Adesea am fost întrebat: „Cine sunt părinții tăi, Valeriu?” Am primit sute, mii de comentarii, mesaje directe, în care lumea mă întreba. Cineva spunea că ei sunt plecați în Italia, la muncă, altcineva spunea că în Portugalia, în Spania, altcineva în general spunea că ei sunt niște bețivi și mie îmi este rușine să îi arăt. Astăzi voi spune totul”, așa și-a început confesiunea fondatorul proiectului „Banca de bancuri” în videoul pe care l-a postat pe pagina sa de YouTube.

„Bună ziua mamă, bună ziua, tată. Ce faci, mamă?”

Valeriu Rașcu a venit la cimitir cu două buchete mari de trandafiri în mâini: „Bună ziua, mamă… bună ziua, tată. Cum sunteți? A plouat… e apă peste tot…”

„Rașcu Ion și Rașcu Valentina, ei sunt părinții mei și, cu părere de rău, nu sunt în viață.

Pe 28 octombrie 2005 a plecat mama, iar tata – pe 27 iunie 1995. Sunt fără tată de 30 de ani și fără mamă de 20.

Ei sunt cu mine, cu noi, în gândurile noastre. Chiar pe piatra funerară scrie că avem un singur gând, că după viața scurtă pe pământ v-ați reunit la Domnul. Emoțiile într-adevăr ne copleșesc și timpul tot mai mult ne-arată/ Ne este dor de tine, mamă? Ne este dor de tine, tată”.

„Aici în cimitir am venit de fiecare dată când a trebuit să iau vreo decizie importantă, m-am consultat cu ei”

Fondatorul „Banca de bancuri” mărturisește că, în cele mai importante momente ale vieții, s-a întors mereu la mormântul părinților săi pentru a le cere sfatul:

„Aici am venit ori de câte ori aveam de luat o decizie mare. Mă consultam cu ei, așa cum alții merg la părinții lor în viață. Aveam nevoie de un cuvânt, de o încurajare, de confirmarea alegerilor mele. Le povesteam planurile, reveneam după ce hotăram ceva, veneam și rușinat uneori… de parcă mi-ar fi spus: «Valerică, nu e bine ce faci».”

„Când mi-am cumpărat primul BMW, am venit să mă consult, să văd ce mi-ar spune tata”

De fiecare dată când veneam aici îi întrebam: „Ce părere aveți să fac asta sau asta? Dați-mi un semn”. Atunci puteam să văd vreo albinuță cum zboară, vreun fluture, niște porumbei. Tratam asta ca pe un semn, că e bine ce fac”.

„Nu am vorbit până acum despre ei pentru că e mai ușor să zâmbești decât să explici de ce ești trist. Le mulțumesc tuturor celor care au știut că părinții mei nu sunt în viață că nu au făcut niciodată din asta un show.

E o tragedie, într-adevăr, dar mă strădui să depășesc aceste emoții și la orice acțiune pe care o fac mă gândesc – ce ar spune mama sau tata.

Când mi-am cumpărat primul BMW, am venit să mă consult, să văd ce mi-ar spune tata, poate sună bizar. Încercam să înțeleg ce mi-ar spune el, de exemplu: „Valeriu, ce-ți trebuie ție să cheltui banii?”

Noi când am fost mici nu am avut mașină acasă și evident că multe lucruri, mă refer la cele băiețești, le descoperi singur, dar vrei să știi că în tot ce faci, nu pătezi memoria, pentru că este de datoria noastră să onorăm și să cinstim rădăcinile”, a relatat Valeriu Rașcu.

„Am căutat pozele din perioada în care ei s-au cunoscut, când erau foarte frumoși. S-au iubit foarte mult, de asta și s-au reunit atât de rapid. Vreau să-i cunoașteți ca oameni pe părinții mei, mă mândresc foarte mult cu cine mi-a dat viață”, a mai dezvăluit acesta.


„Tata a murit când eu aveam 6 ani, mama – când tocmai împlinisem 17”

Fondatorul proiectului „Banca de bancuri” a povestit public, pentru prima oară, despre tragediile care i-au marcat viața: „Tata a murit când eu aveam 6 ani. Urma să împlinesc 7 ani și să merg la școală. El lucra la fabrica de vinuri din satul Sofia. Într-o zi de vară, era timp ploios atunci, el fiind responsabil în cadrul acelui zavod, s-a dus la stația electrică, să facă o operațiune. În acel moment, a lovit și fulgerul. El a fost electrocutat, a și căzut, era la nivelul doi, nu au reușit să îi acorde primul ajutor. Autopsia a arătat că putea fi salvat. El s-a târât la propriu, a murit asfixiat, cu fața în jos. Noi am aflat din drum, în sat, după ploaie, am auzit pe cineva spunând: „A murit Ion al lui Rașcu”. Nu înțelegeam ce se întâmplă. Fratele meu alergase la nașii de cununie al părinților să afle, nu erau telefoane mobile, nici fixe nu prea erau. Țin minte o mașină care a venit, pe bancheta din spate am văzut un cap rezemat de banchetă, o coafură mai crețoasă, alergam din urma mașinii strigând: „Tata!” Într-un final s-a adeverit că tata își pierduse viața. A fost un moment foarte dureros.

Mama a suferit foarte foarte mult, dar nu a arătat slăbiciune. Și-a asumat rolul de mamă, dar și celd e tată, prieten, care trebuie să crească doi băieți și să le ofere totul. Poate confirma tot satul, niciodată nu am dus lipsă de o haină, mereu am fost îmbrăcați, spălați, educați. Ca durere, pe care a purtat-o în suflet, nu a rezistat mai mult de 10 ani. Într-o bună zi, ea a făcut infarct, acasă. Eram la școală la Hîncești, a sunat telefonul la rudele la care locuiam atunci și cineva de la celălalt capăt al firului mi-a spus: „Valeric, mam-ta a murit”. I-am răspuns: „Ce ești prost? Ce e cu tine?” Când a decedat, eu împlinisem 17 ani”.

Valeriu Rașcu a publicat, în premieră, imagini din arhivă, de la nunta părinților săi, dar și le-a prezentat casa în care a copilărit și pe care acum o reconstruiește: „Mi-am dat seama de un lucru, energia acestui loc menține vie amintirea noastră despre părinți”.

 

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: