Hai să mai pun o dată degetul pe rană – din luna februarie a anului 2022, țara vecină, Ucraina, este atacată de către Federația Rusă în frunte cu Vladimir Putin. Atacată mișelește, la patru dimineața, cu rachete ce aduc moarte sigură. Drept în clădirile din Kiev. Încă odată – în secolul 21, în mijlocul Europei, se poartă un război sângeros contra unui popor pașnic.

Mor copii. Mor bătrâni, femei, bărbați. Mor animale. Acuma, în momentul în care citești acest articol, probabil o rachetă rusă zboară dinspre Marea Neagră, cărând cu sine doliu, distrugere, frig și întuneric. Se va opri într-o clădire unde copiii își fac temele pentru acasă. Ori, poate, într-un spital unde lupta pentru viață e dublu mai grea. Ori pe un teren de joacă. În limbajul rus, acestea-s obiecte de importanță strategică.

Eu, de când a început războiul, am trecut prin toate stările, de la acceptare și ură, la speranță și plânsete în pernă. Dublu dureros mi-a fost să-mi pierd zeci de prieteni, rude sau cunoscuți care fie susțin deschis masacrul care se petrece în Ucraina, fie se ascund după diverse argumente supte din deget, gen: „Unde-ai fost opt ani?”.

Să vă spun unde-am fost opt ani. Opt ani am mers la vot în speranța că nu vom avea iarăși la conducere panibrați de-ai rușilor. Opt ani am scris și m-am revoltat referitor la scenariul transnistrean repetat în Donbas. Opt ani am privit impotența liderilor europeni când s-a luat cu japca Crimeea, când s-a vărsat sânge în Georgia. Opt ani am stat pe seringa gazului iefin rusesc și mă gândeam cât mai putem alimenta regimul separatist de la Tiraspol și ce va fi dacă vom ajunge să fim iar șantajați energetic. Opt ani în care nu m-am îmbătat cu apă rece.

Opt ani și mai mult, mi-am învățat copilul că avem niște străbunei morți în pământul înghețat al Siberiei și aprindeam lumânări întru pomenirea lor, a celor rupți de la vatra lor și cărați într-un vagon de cărat vite înspre nicăieri: întru pomenirea buneilor care au știut ce înseamnă să duci dorul pâinii, a părinților cărora li s-au închis bisericile și li s-a schimonosit limba, a unchilor căzuți în Afghanistan și a celor morți în Transnistria.

Cum de am ajuns în halul în care suntem când, având aceleași rădăcini cu rudele mele, i-am auzit în februarie spunând: „Așa-i viața. Da, e neplăcut (neplăcut, Karl!) că mor femei gravide în maternitatea dărâmată de bombe, dar înseamnă că așa trebuie”. Astea-s cuvintele care mi s-au spus de către marea majoritate a celor care dorm și visează la russkii mir.

Că, „iaca acum o să fie totul la loc, așa cum trebuie să fie. Că v-ați învățat să căscați gura spre Occident, unde-i plin de gay și lesbiene și în genere, aceia-s reptiloizi care vor să vă conducă” – așa se bucurau lăuntric cei care oftează după URSS. Care, apropos, nu au călcat în Europa în viața lor, și când le arăți un sat dintr-o margine de Olandă și un sat aflat la 90 km distanță de Moscova scrâșnesc din dinți și nu au alt argument decât că: „măcar nu-i conduc americanii”.

Americanii care, în anii nouăzeci, au scos de șchircă o țară unde înflorea banditismul, sărăcia, foamea și moartea și le-au dat praf de cartofi, mixere, televizoare și Mc Donald’s. Rușii, cei șmecheri, au început a trăi mai bine. Și-au deschis drumurile spre Europa, și-au cumpărat vile și apartamente prin dezmățata Franță sau Germanie. După ce au început a uita de sărăcie, li s-a urcat la cap și și-au amintit de victoria în al Doilea Război Mondial (victorie pe care și-au arogat-o integral, uitând că în Armata Roșie au luptat alături de ruși o mulțime de naționalități), de russkii mir și astfel, urina imperialismului le-a inundat creierii.

De ce am zis că războiul acesta a devenit un filtru și un test pentru anturajul meu? Pentru că eu nu suport sărăcia și prostia. Sărăcia duhului și prostia creierului sunt pentru mine cel mai puternic semnal „Stop”. Or, numai un om prost și sărac cu duhul, având un nivel de trai mai jos de mediu, wc în curte, glod pe drumuri și zero condiții de trai, va căuta să își bată capul de geopolitică.

Când n-ai, să mă scuzați, chiloți pe tine, și faci focul cu crengi din pădure și râzi de nu mai poți de Zelenski că-i actor și că Europa va îngheța la iarnă – ești… Când nu-ți pui întrebarea de ce din fostele republici sovietice socialiste, practic numai tu trăiești de azi pe mâine, da’ te doare capul că în Europa și-o trag bărbați cu bărbați – ești…

Când ești ferm convins că Maia Sandu nu merită să fie președintă pentru că n-are copii – ești… deja știi cum ești.

Mie personal comunicarea cu așa gen de persoane, care se bucură de sângele copiilor vărsat în Bucha, care dansează la propriu pe oasele celor ce putrezesc pe drum în Mariupol, care țipă „Slava Rassii!” când trec rachetele ruse deasupra Sorocii nu-mi aduce decât greață, până la vomă.

De aceea, ca să nu-mi pierd vremea de pomană, întrebarea: „A cui e Crimeea?” a devenit un test rapid și foarte eficient, ca să văd cu cine am de-a face. Chiar dacă am copilărit cu omul acela și am mâncat dintr-o strachină la grădiniță, mă lepăd de el ca de Satana.

Pentru că eu nu vreau nici un fel de russkii mir, pentru că vreau să trăiesc bine, vreau să nu-mi trimit feciorul în războiul psihopatului din Kremlin drept carne de tun. Nu vreau să vă știu pe cei care văd în asta mare romantică. Mor oameni, sub nasul nostru. Asta taie orice frăție.

P.S. Slavă Ukrainei!

Distribuie articolul: