Evenimentele de eliberare națională din anii 1989-1991 sunt copleșitoare. Multă lume a fost dornică de a ieși de sub jugul rusesc, iar dreptul la libera exprimare, dorința de a scrie și a citi în limba română au fost dorințele cele mai de preț. Maria Pascaru, profesoară de geografie în satul Cetireni, raionul Ungheni a participat la evenimentele de atunci. A împărtășit emoțiile trăite atunci cu redacția noastră.

Organizatorii participanților la evenimentele de eliberare națională

Nu a fost nici un grup de inițiativă. Din colectivul de profesori, eram câțiva, care am mers în Chișinău. Uneori mergeam pe ascuns, să nu afle directorul școlii de atunci. Mai târziu deja spuneam și la alții. Directorul școlii de atunci nu ne interzicea participarea la evenimentele de eliberare națională, dar era contra acestora.

În Chișinău mergeam la transportul public, mergeam cu trenul dus-întors. Deși e fost destul de dificil să mergem cu trenul în Chișinău, respectiv să ne întoarcem acasă, în sat, te durea sufletul… M-aș fi dus până la capătul lumii doar ca să devenim o țară liberă, să putem vorbi liber în limba română și scrie în limba noastră, cu caractere române. A fost o plăcere să o ascult pe Leonida Lari, Ion Ungureanu, Ion Hadârcă.

Odată am fost cu Rodica, fiica cea mică. O țineam de mână. Încă nu se terminase adunarea din Piața Marii Adunări Naționale, și ne uitam la ceas ca să reușim la trenul Chișinău-Ungheni. Am mers foarte repede, pentru că nici transport public nu era pe bulevardul central al Chișinăului. Din motiv că erau foarte mulți participanți în centrul capitalei, transportul public a fost blocat. Cu Rodica, ținând-o de mână, am alergat la gară ca să reușim să luăm trenul spre Ungheni.

Doza de libertate de la sfârșitul anilor ’80 – motiv ca țările ex-sovietice să-și ceară libertatea de la Moscova

Desigur că în anii ’80 a fost o libertate oarecare. S-a simțit asta, fapt pentru care au fost acele evenimente de a ne cere dreptul la independență. Subconștient, era dorința asta de eliberare, de independență, să avem ceva specific al nostru, limba română. Practic, dispărea limba română din școli, acest fapt se simțea mai ales în instituțiile de învățământ din orașe. Mulți părinți își dădeau copiii la școli cu predare în limba rusă, iar acasă vorbeau în rusă, deși erau familii vorbitoare de română. Era o revoltă care o aveam noi, profesorii. Era dorința noastră de a scăpa de ruși și să fim independenți.

 

Entuziasmul din Piața Marii Adunări Naționale

Toți eram entuziasmați, dornici… Am fost de câteva ori în Chișinău cu câțiva profesori de la diferite școli din orașul Ungheni. O participantă, Maria Buruiană, a început a striga „Unire cu România!” Alții, ziceau – „nu, tăceți! E prea devreme pentru asta!” Erau și observatori din securitate care ne urmăreau. Dar entuziasmul era enorm. Ne făceam loc prin mulțime ca să fim aproape de Ion Ungureanu, să-l vedem pe Ion Hadârcă, Leonida Lari. Era o dorință sufletească ca să-i vezi, să-i asculți, să-i aplauzi.

Cărți în limba română la Moscova

Odată cu obținerea independenței, s-a schimbat și curricula disciplinară la geografie. Predarea după noua curiculă pentru mine a fost foarte ușor. În timpul studenției, făcusem practica la diferite instituții de la Moscova. Deși pe ascuns, era o tradiție, ca noi studenții, vorbitori de română să comunicăm între noi. Iar studenții din anii mai mari ne spuneau adresele unde puteam cumpăra or lua cu împrumut cărți în română. Era o stradă centrală, unde se vindea literatură transsocialistă. Așa se zicea atunci (zâmbește). Și acolo găsiți foarte multă literatură română. În perioada cât făceam practica la Moscova, împrumutam cărți unul de la altul. Discutam între noi cine și ce cărți are și făceam schimb de cărți. În maxim două nopți citeam o carte, pentru că alții doreau să citească. Practica la Moscova am făcut la diverse organizații, Universitatea de Stat, Muzeul de Zoologie.

Eu aveam romanele scriitorilor români Lorelei de Ionel Teodoreanu, Ion de Liviu Rebreanu, Enigma Otiliei de George Călinescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu. Respectiv le-am citit pe toate, în grafie latină. Deci, pentru mine a fost simplu să predau geografie odată cu destrămarea Uniunii Sovietice. Din Moscova am și cumpărat cărți în limba română. Dar nu făceam asta public.

Când am primit manualele românești, am început cu clasa a V-a, manual în limba română, editat în București. Eu deja știam aceste informații pentru că le citisem în studenția mea. Simțeam o plăcere sufletească când citeam aceste materiale. Conținutul manualelor era într-o limbă română curată. Cele traduse în perioada sovietică erau traduse ca din topor.

Noi, fiind pe malul Prutului, aveam acces la Televiziunea Română. Pentru noi asta a fost o plăcere. Deși difuzarea postului național român era transmis cu oarecare dificultăți, totuși, am fost avantajați. Programele de Revelion le așteptam cu nerăbdare. Ascultam cu plăcere artiștii români. Am avut avantaje, în comparații cu alții care erau la distanță de Prut și undele postului deteleviuziune română nu ajungeau.

Trecerea de la caractere chirilice la caractere latine

Rodica, fiica cea mai mică a început a învățat din start în limba română. Lui Radu, fiul cel mare, deși scria și citea în română, dar cu caractere chirilice… i-a fost ușor să treacă la scrisul și cititul în română. A ajutat foarte mult și faptul că știa limba franceză, dar și accesul la postul de televiziune românesc, TVR. Plus la asta, el citea subtitrările de la filmele care le privea la TVR.

Șocul independenței

Nimeni nu s-a așteptat la dificultățile ce au urmat odată cu declararea independenței. Dar nu a fost vina deputaților din primul parlament al Republicii Moldova. A fost vina guvernării agrariene, care, de fapt, au fost comuniștii de cândva.

Podul de flori: emoții la infinit

Am mers la podul de flori. Era foarte multă lume, atât de la noi, cât și din România. Erau bucuroși să ne vadă. Din cauza problemelor economice prin are au trecut ei, se uitau la noi diferit. Ne-am întâlnit cu familii diferite din România. Mergeam acasă unii la alții. Ne întrebau la ce magazin pot merge ca să cumpere unt. La ei nu era așa ceva. Țin minte că în ziua aia, când a fost podul de flori, practic, nu găseai unt în magazinele din orașul Ungheni. (zâmbește) Ei voiau să meargă la casele lor cu ceva de la noi. În România ne-am reîntîlnit cu verișori drepți de-a soțului. Țin minte că eram priviți cum eram îmbrăcați. În perioada aia, din punct de vedere material, noi trăisem mai bine.

Distribuie articolul: