Încrederea în propria persoană este cea mai importantă achiziţie obţinută în familie. Se construieşte de la vârste mici, prin identificarea emoţiilor. Apoi, câteva întrebări deschise adresate de către părinţi, fac diferenţa în structura psihologică a copilului.

Bucurie, tristețe, furie, frică. Până la vârsta de doi ani, copilul trebuie să fie învățat să recunoască emoțiile primare. Ulterior, are nevoie să audă de la părintele lui: „Cum te simti?”, dar înainte de orice întrebare, mângâiați-l. Atingerea îi transmite creierul semnale de liniștire.

„Tu cum te-ai simțit când ai făcut prostia asta?”

Gaspar Gyorgi, psiholog clinician român: „Studiile ne arată că acei oameni care pot să eticheteze până la 30 de emoții, în situații dificile de viață, fac față foarte bine. Când pui în cuvinte ce se întâmplă în creierul tău, mintea se liniștește automat.”

Se liniștește și copilul simte, automat, părintele de partea lui. Apoi adresați-i întrebări deschise. „Cum a fost, cum crezi că se rezolvă, cum vezi tu situația?”

Maria Corina Bacalearos psiholog român: „Punându-i copilului întrebări, îi ascult răspunsul și nu mă grăbesc să-l corectez. Îi validez răspunsul, îmi arat interesul, practic. În interacțiunea acesta este evident interesul, își trăiește valoarea și sentimentul de putere și am încheiat cu o întrebare: „Tu ce părere ai?” sau îl întreb pe copil care motivul pentru care trebuie să îmi cer scuze. Și avem surpriza. El știe foarte bine!”

80% din educație de face prin imitarea părintelui sau prin imitarea profesorului. Doar 20% prin indicații sau prin sfaturi.

Lăsați copilul liber să pună întrebări, imitindu-vă, chiar, până când creste și se va gândi singur „Oare de ce mă plâng?”. Și în fața unui moment dificil să se întrebe: „Acum ce pot să fac?”

Judecata reflexivă îi va permite să simtă că poate găsi rezolvarea. „Eu pot!”. Din nou, un serios impuls de încredere.

„Nu-mi da sfaturi!” E cel mai deștept îndemn, deși cuvântul îndemn e greșit prin el însuși, în fragila relație părinte-copil. Dar multe generații au trăit cu părinți atotștiutori și moralizatori, înzestrați cu pedepse și sfaturi. Aceste generații, în fața unui psiholog, descriu aceeași situație: „Nu am încredere în mine! Nu exist!”

Încrederea se construiește în familie. Un copil fără încredere în propria persoană este exprimarea eșecului părinților.

Sursa: protv.ro

Distribuie articolul: