Nimeni nu iese teafăr din copilărie, zice Emilian Galaicu Păun, și, citindu-i romanul „Țesut viu”, chiar îl feliciți că a ieșit, măcar olecuțică teafăr, vorba președintelui. Dvs îl contraziceți oarecum, căci afirmați, spre invidia noastră, a celor cu traumele juvenile mai mult sau mai puțin cârpite și sublimate, că ați avut o copilărie fericită, cu gura până la urechi, căci tatăl dvs vă făcea mereu să râdeți. E un foarte bun start pentru un copil să crească în veselie și voie bună, să se simtă apărat și susținut.  Acești copii de obicei cresc cu un bun simț al propriei valori, încrezători în forțele proprii.

Cum s-a întâmplat, totuși, ca acest copil, cuminte și obedient, cum ziceți, să crească un rebel cu săbiuța veșnic ridicată?

Într-adevăr, am avut o copilărie foarte fericită. Părinții își făceau mereu timp pentru noi, ne citeau și se jucau cu noi, chiar dacă aveau și grijile lor la lucru — mama era profesoară de muzică, iar tata — doctor veterinar. N-am fost certată niciodată, cu atât mai puțin pedepsită. Poate din cauza că am fost un copil liniștit și ascultător. Sora mea și verișorii au cam avut de pătimit din cauza asta, pentru că, în familia noastră mare, eu eram un fel de etalon al cumințeniei, iar comportamentul lor era măsurat după acest etalon. Spiritul de luptător pentru dreptate a răzbit la suprafață pe la 14 ani. Și cred că a fost deopotrivă moștenit și cultivat de către părinți. Copiii învață nu din ce le spun părinții, dar din cum se comportă aceștia. Cred că a contat și faptul că de mică am fost tratată ca un om matur, acasă mi-a fost respectat întotdeauna dreptul la opinie. Și atunci când am plecat de lângă părinți am știut să-mi spun cu voce tare părerile, să nu mă las intimidată de oameni autoritari sau cu funcții.

Maia Sandu, cu păpușa preferată

Ca veterinar, tatăl dvs vă lua mereu cu el atunci când într-un sat sau altul din jurisdicția lui se îmbolnăvea vreo capră sau niște iepuri. Aveați vreo funcție de mică asistentă în aceste expediții? Ce ați învățat, atunci, despre animale? V-ați mai descurca să acordați un prim ajutor unui cățel, ați mai memorizat vreo afecțiune la găini? Empatizați și acum cu animalele?

Era o mare bucurie pentru mine să-l însoțesc pe tata la lucru, în alte sate. Altădată veneau oamenii la noi acasă cu tot cu animale. Eu eram prea emoționată ca să pot fi  de ajutor. Nu aveam suficient sânge rece că să mă fac doctor. De obicei, stăteam cu ochii plini de lacrimi, gata să se reverse, și tata știa că trebuie să facă minuni, ca nu cumva să moară vreun animăluț. La noi acasă, câinii și pisicile erau tratați cu mare grijă. Tata era și meșter la dat nume năstrușnice motanilor, gen Ipitrop, Chiftoc sau Tocmag. De la el am moștenit empatia pentru animale. Acum, mă străduiesc să am întotdeauna în mașină ceva de mâncare pentru câinii flămânzi pe care îi întâlnesc în drum.

Care a fost cea mai adevărată lecție pe care ați învățat-o de la tata? De la el se zice că ați moștenit spiritul justițiar.

Tata pentru mine a fost model în toate. Atunci, mi se părea că avea răspuns la toate întrebările — bineînțeles, când am crescut, am descoperit că nu chiar la toate. Era foarte muncitor (adesea pleca la muncă înainte ca eu să mă trezesc și seara revenea după ce eu adormeam), știa să lase după poartă toate problemele și supărările, așa încât în familie să domine doar voia bună. Tata a fost un om care n-a suportat abuzurile și hoția, a luptat cu ele hotărât și la locul de lucru, și la raion, chiar dacă a avut de suferit de pe urma asta.

Maia Sandu în copilărie

Și de la mama?

De la mama am învățat că toate lucrurile sunt importante – poți „salva lumea” având grijă de propria familie și crescând copii responsabili și respectuoși cu natura și cu oamenii din jur sau luptând cu fărădelegile din sistem. Toate sunt importante în egală măsură.

Maia Sandu, în brațele mamei

Cine v-a fost prietenul cel mai bun în copilărie? Ce trăsnăi ați făcut împreună?  Chiar și așa cuminte cum ziceți că ați fost, nu se poate să nu fi comis și vreo șotie. Ce vă plăcea și de ce vă era frică în copilărie?

Am avut prieteni printre copiii vecinilor. Era o mahala foarte veselă, plină de copii.  Pe stradă noastră, care și așa era foarte îngustă, ne construiam “tabără de vară”, din “toli” (bitum), cum îi ziceam noi atunci. Făceam tot felul de întreceri. Organizam alaiuri întregi de nunți cu păpuși care durau săptămâni, cu ritualuri care de care mai haioase. Mamele noastre se pomeneau cu perdelele tăiate sau cu alte lucruri lipsă pe care veneau să le caute în căsuțele noastre. În copilărie, îmi era frică de furtună cu tunete și fulgere. Mai târziu, am învățat să admir aceste fenomene. Cel mai mult, îmi plăcea să merg cu mama și cu tata în ospeție, era mereu vesel și frumos.

Ce vă plăcea să mâncați și ce nu suportați în copilărie?

Am fost tare selectivă cu mâncarea când eram mică. Dintotdeauna mi-au plăcut dulciurile. Îmi plăceau clătitele cu brânză și colțunașii cu vișină. Mâncam fructe și legume. Altfel, aveam negocieri lungi cu mama până când mâncam câteva linguri de supă sau o bucățică de carne. Stăteam răbdătoare cu farfuria în față minute în șir până când mama ceda și mă trimitea la joacă.

Fiind o familie mare, aveții o galerie întreagă de verișoare — femei cu caracter, puternice, realizate, și din partea tatălui, și din partea mamei. E o trăsătură de familie acest spirit independent, hotărât, rebel și care nu acceptă jumătățile de măsură? 

Verișoarele mele dragi sunt foarte diferite și la caracter, și la înfățișare, dar, într-adevăr, le unește acest spirit independent, ațos, această capacitate de a-și urma calea fără a ceda prea mult sau de a face compromisuri cu ele însele. Și mătușile, și bunicele, au fost și sunt femei foarte omenoase și cumsecade, dar când erau călcate pe bătătură, știau să se apere.

Pe linia tatălui, străbunica mea, care a trăit până la 97 de ani, a fost o femeie ca stânca. Pământul a fost cel mai important lucru pentru ea și a fost marcată puternic atunci când acesta i-a fost luat. Și-a pierdut soțul la doar 28 de ani, iar pe unul dintre fii în război. Dar ne povestea cum avea cea mai frumoasă casă în sat construită de meșteri de la Iași și cum a fost la film la Odessa, chiar dacă era țărancă. Deși nu făcuse școală, n-a amăgit-o nimeni niciodată de niciun bănuț, avea o înțelepciune nativă și un fel hotărât de a-și gestiona gospodăria. Bunica, la rândul ei, a ajuns la 90 de ani, și a crescut 7 copii, trecând cu capul sus prin toate năpastele secolului precedent.

Maia Sandu, în școală

Mătușa mea de la bunica din partea mamei, maica Eulemia, fiind călugăriță la mănăstirea Răciula, a stat dârz în calea a zeci de militari înarmați, împiedicându-i, împreună cu bunicul și alți oameni din sat, să închidă mănăstirea. Este și un film cu ea, 9 zile și 9 nopți care au zguduit Răciula.

Bunicile mele, la fel, au muncit mult ca fiecare copil să poată face studii și au știut să țină neamul grămăjoară. Femeile din familia noastră, într-adevăr, sunt rezistente și descurcărețe, cum, de altfel, sunt foarte-foarte multe femei din țara noastră.

Știu că vă adorați nepoțeii de la veri, cu ce îi alintați, ce vă place să faceți împreună?  

Îi alint cu cărți pentru copii și cu jocuri educative, dar e tot mai greu să-i surprinzi cu cadouri în aceste vremuri. De fiecare dată când am timp, stau cu copiii cu plăcere. Cu cei mici citim și facem puzzle-uri împreună. Cu cei mai mari jucăm Scrabble, Monopoly. Avem și un chat comun cu toate rudele așa că pot să-i urmăresc crescând aproape „la zi”.

Cum au acceptat rudele dvs hotărârea cu totul neașteptată de a vă întoarce din America și de a intra în politica moldovenească, deloc inocentă și adesea, deloc curată?

Politica nu a schimbat relația mea cu rudele. Deși a fost o hotărâre neașteptată pentru ele, acum toată lumea mă sprijină chiar mai mult decât în trecut. Mătușile, bineînțeles, suferă că se spun atâtea minciuni despre mine, comentează cu frenezie pe rețelele de socializare, își fac griji, așa încât trebuie să le liniștesc permanent și să le asigur că fac față presiunii.

Atunci când erați premier, mătușa Pașa și mătușa Ecaterina vă aduceau prânzul în fiecare zi la guvern. Ce vă găteau? Și de ce nu mâncați la cantina guvernului?

Mătușile mele întotdeauna au crezut că eu sunt slabă și cu fiecare ocazie încearcă să mă hrănească. Când am devenit premier, aveam mai puțin timp pentru cumpărături și gătit și s-au oferit să-mi trimită un prânz cald care, de multe ori, îmi ajungea și pentru cină. Am mâncat mulți ani la cantina guvernului, dar evident că mâncarea mătușilor e cu totul altceva.

Maia Sandu, în studenție

„Unii oponenți mă atacă pentru că le este frică de mine, alții – pentru a se face observați”.

Practic sunteți singură împotriva tuturor. Fiecare mai mult sau mai puțin mascul politic din Moldova, chiar și cei cu ratingul minuscul și intrat la apă, găsește de cuviință că trebuie să vă atace, ba chiar consideră, de la înălțimea testosteronului lor neaerisit că trebuie să arunce fraze ușor condescendente în raport cu însăși ideea ca o femeie să câștige principala poziție în stat, făcându-le praf orgoliul. Iar cei care declară că vă susțin, nu fac decât să arunce o umbră, niște îndoieli cumva, aluzia unor înțelegeri secrete, sau afișează o intonație paternală. Cum e să acționezi în asemenea condiții, practic să te afli în fiecare zi în gura leului sau în bătaie de puști de jur împrejur?

Vreau să cred că am învățat să reacționez cu calm atunci când sunt atacată. Și consider că e foarte important ca în fruntea țării să avem conducători cumpătați, care să fie ghidați de interesul oamenilor, nu de propria supărare și frustrare. O să aduc exemplul doamnei Merkel, care, de-a lungul carierei, a demonstrat o capacitate uimitoare de a-și păstra calmul în relația cu unii politicieni de pe mapamond care l-ar fi scos din sărite pe oricare. Cred că asta o face mai puternică și încerc să învăț de la ea. Unii oponenți mă atacă pentru că le este frică de mine, alții – pentru a se face observați. Unii încearcă să folosească împotriva mea faptul că sunt femeie, sugerându-i alegătorului că o femeie nu este suficient de bună pentru a fi într-o funcție de răspundere. Evident, toate aceste lucruri se fac pentru a mă supăra, demoraliza și pentru ca ei să-și poată urmări propriile interese. Dar alegerea, dacă mă las supărată sau nu, îmi aparține doar mie. Și eu încerc să învăț să las supărările deoparte, să văd lucrurile limpede și să iau decizii pornind de la ce e mai bine pentru țară. Și mai cred că pacea lăuntrică te ajută mult să faci față situațiilor de stres și ostilitate. Iar oamenii, adesea, înțeleg adevăratele motive ale atacurilor murdare.

Oponenții dvs politici încearcă să inoculeze ideea că o femeie care nu are copii nu poate să aibă grijă de o țară…   

Copiii sunt o binecuvântare în viața fiecărui om. Dar lucrurile nu se întâmplă întotdeauna cum îți dorești. În același timp, lipsa copiilor nu este o piedică pentru a fi un conducător bun. Din nou, o să aduc exemplul doamnei Angela Merkel – faptul că nu are copii nu o împiedică să fie un conducător strălucit în țara sa și unul dintre cei mai influenți oameni de pe planetă. Același lucru îl putem spune despre președinții Klaus Iohannis și Emmanuel Macron.

Angela Merkel, după ce ce s-a întâlnit cu dvs, a zis că e mai interesant să fii prim-ministru în Republica Moldova decât Cancelar în Germania. Nu i-ați propus un schimb? O provocare?  

Doamna Merkel a zis că e mai greu să fii prim-ministru în Republica Moldova decât cancelar în Germania. Pentru că acolo instituțiile funcționează, funcționarii publici sunt foarte pregătiți, legile se respectă, judecătorii și procurorii își fac treaba fără să dea bătaie de cap guvernului. Dar evident că ea are provocări mari pe dimensiunea politicii externe.

„Inițial am fost copleșită de noroiul care a început să curgă peste mine din primele zile”.

Fiind un om introvert în fond, cum v-ați hotărât să vă aruncați într-o zonă eminamente a extrovertiților? Mai țineți minte cum arăta zona de confort?  Cum se simte un introvert în câmpul de bătaie al politicii moldovenești, unde minciuna crasă, exagerarea, promisiunea fără fond, lupta subterană, cuțitul înfipt în spate și răsucit frumos sunt în elementul lor? Care sunt elementele de apărare pentru a nu deraia psihic și pentru a nu arde definitiv fără a ajunge la linia de finish?

Într-adevăr a trebuit să trec prin schimbări serioase. Nu sunt un orator înnăscut, niciodată nu mi-a plăcut să fiu în lumina reflectoarelor și a fost destul de dificilă tranziția de la persoană obișnuită la persoană publică. Inițial am fost copleșită de noroiul care a început să curgă peste mine din primele zile. Apoi am înțeles că acesta este unul din instrumentele principale ale oponenților, care își urmăresc propriile interese și vor să distragă de la actele lor de corupție sau de la incompetența lor de a rezolva probleme. Din toată experiența mea politică, cele mai dificile au fost primele 6 luni în funcția de Ministru al Educației. Cine m-a sprijinit? Familia, prietenii și echipa. Familia mea mare m-a susținut și încurajat mereu și am avut și am mare noroc de colegi foarte buni. M-a ajutat și faptul că am rămas întotdeauna cu picioarele pe pământ și nu mi-am imaginat nicio clipă că sunt de neînlocuit. Asta reduce enorm presiunea ☺.

Care e trăsătura de caracter pe care o considerați cea mai puternică, stindardul și motorul?

Perseverența și tenacitatea.

Care e frâna în caracterul dvs?

Aș vrea să pot delega mai mult. Învăț să o fac.

Inima alegătorului e foarte schimbătoare, de la dragoste la ură e un singur clic. Ce e mai împovărător pentru dvs, dragostea care creează așteptări și pune presiune sau ura toxică?

Ura toxică vine mai mult din dezinformare sau e plătită de oponenți și nu mă afectează foarte mult. În schimb, presiunea așteptărilor e foarte grea, pentru că oamenii și-au pus speranțe și au fost crunt dezamăgiți decenii la rând, și ei vor rezultate azi, nu peste 3 ani. Dar stârpirea sistemului mafiot și clădirea unui stat cu instituții funcționale nu se pot face peste noapte. În același timp, susținerea oamenilor mă ajută să merg înainte atunci când îmi este foarte greu.

Nu văd de ce binele nu ar învinge, cu condiția ca îngerii să fie la fel de bine organizați ca mafia, zice undeva Kurt Vonnegut. Sunt capabili îngerii la ora actuală să se organizeze mai bine ca diavolii sau se încâlcesc senin, în propriile aure?

În politică, oamenii cinstiți au mai puține resurse financiare decât cei care tratează politica ca pe o afacere sau ca o sursă de îmbogățire. Oamenii buni adesea fac voluntariat, iar voluntariatul e mai greu de organizat decât armatele de mercenari plătiți. Dar oamenii buni sunt mai mulți decât bandiții și pot câștiga prin unitate și corectitudine. 

Haterismul este noua religie mondială a unei lumi care promovează asiduu iubirea aproapelui. Rețelele de socializare au lichidat granița dintre cei “aleși” – artiști, vedete, politiceni, băile de mulțime s-au transformat în băi de lături, oricine poate comenta orice sub postările acestora, fără a risca să fie penalizați. Să comentezi „vaco!” sau „porcule!” e un fel de “bună ziua, îmi pare bine, vă rog să mă băgați în seamă”. Cum rezistați la valul de agresivități și ordinare porcării verbale ce se revarsă de pe rețelele de socializare? Bun, parte dintre ei sunt plătiți să o facă. Dar și la atacurile bâdlistice ale politicienilor, căci odată cu venirea socialiștilor la putere limbajul politic a coborât la glezna broaștei râioase?

Din păcate, haterismul online devine o normalitate. O mare parte din ura de pe rețele este promovată de oponenții politici și scopul lor este să te intimideze, să te facă să renunți. O altă parte vine din incapacitatea noastră de a ne exprima diferențele într-un mod civilizat. În timp, am reușit să dezvolt un anumit grad de imunitate la atacurile bădărănești. Întotdeauna încerc să țin minte că aceste atacuri nu mă vizează pe mine, ci ideile și schimbările pe care le promovez. Dar pentru că oponenților noștri le este mai greu să atace deschis idea de stat de drept, de egalitate în fața legii, de pedepsire a tuturor celor care au comis fărădelegi, ei ne atacă pe noi, cei care suntem determinați să punem în practică aceste idei.

Primul gând care v-a venit atunci când ați văzut că sunteți în lista cu persoanele supravegheate?

Nu a fost o surpriză. Eram sigură de asta de multă vreme. Am fost surprinsă să aud că au ajuns să ceară informații de la doctorii la care merg. Nu știu ce au vrut să descopere acolo, dar mi s-a părut josnic chiar și pentru ei.

Relația dvs cu paza, pe când erați prim-ministră, a fost tare “pasională”. Încercați să scăpați de ei cu orice ocazie. O dată, zic gurile rele, ați păcălit paza și ați plecat singură la Iași. Nu le dădeați voie să vă însoțească atunci când duceați gunoiul. De ce? Nu erau simpatici?

Oamenii aceștia sunt plătiți de stat ca să-mi asigure mie, ca prim-ministră, securitatea, nu ca să-mi ducă gunoiul. Înțeleg că în experiența lor de lucru cu tot felul de “distinși conducători” au fost nevoiți să facă lucruri care nu au nicio treabă cu obligațiile lor de serviciu, și, de aceea, nu știau cum să se comporte cu mine. Eu le-am amintit că trebuie să facă strict ce spune legea, fără improvizații. Și a trebuit să-i dezvăț de metodele de lucru deprinse pe timpul când păzeau conducători care se temeau de oameni. Erau speriați la început, zicând că ei nu-și pot face lucrul dacă mă apropii prea mult de oameni, dar la scurt timp mi-au spus că o să fiu Prim-ministru multă vreme, că oamenii nu sunt periculoși pentru mine, așa cum erau pentru precedenții șefi ☺.

Faptul că le-ați interzis pazei să schimbe semafoarele ca să vă mișcați pe coridor verde e un gest frumos de respect pentru toți cei din trafic, dar își poate permite un prim-ministru luxul, e eficient să-și petreacă timpul în ambuteiaje?

Prim-ministrul trebuie să știe că există ambuteiaje, să nu trăiască într-o lume paralelă. Iar până se rezolvă problema ambuteiajelor pentru toți, trebuie să-și facă programul în așa fel încât să nu fie pe drum în orele de vârf. Întotdeauna m-am simțit ofensată de cozile de la semafoare provocate de tot felul de demnitari și am ținut să nu devin ca ei.

„În cariera mea, am întâlnit și femei care nu susțineau alte femei…”

Pretinsa lipsă de solidaritate între femei e un fenomen real sau insuflat dinafară, pentru că răzlețite nu pot deveni o putere?  

Nu știu dacă putem generaliza. În cariera mea, am întâlnit și femei care nu susțineau alte femei și uneori chiar m-am simțit nedreptățită tocmai din acest motiv. Dar, în ultimul deceniu, am avut parte doar de experiențe pozitive, am lucrat și lucrez cu multe femei și cred că există tot mai multă solidaritate între ele. În partid, nu am avut o problemă să promovez femei, pentru că avem femei puternice, pregătite, care s-au impus datorită meritelor.

Lucrați mai ușor într-un mediu de femei sau de bărbați? 

Nu fac diferența. Am lucrat și în echipe cu mai mulți bărbați, și în echipe de femei. M-am simțit la fel de bine. Cred că diversitatea este un avantaj și pentru randament, și pentru atmosferă.

Cum credeți, unde are loc ruptura – la școală fetele au rezultate academice mai bune decât băieții, la universitate – la fel, dar atunci când se lansează în carieră, ajung de cele mai multe ori pe pozițiile doi sau nici măcar atât. Ce le face să nu meargă în frunte până la urmă? Maternitatea? Nevoia de a lucra pe două fronturi – la serviciu și acasă, frica de a se expune unor atacuri atunci când luptă pentru o poziție de top unde e concurența mai dură?  

Cred că sunt mai multe motive. Oricât de moderni ne-am considera, în cele mai dese cazuri, totuși femeia își asumă și duce povara cea mai mare în gospodărie. E foarte complicat să ai și o carieră de succes, și să poți acorda suficient timp familiei, copiilor. În cele mai dese cazuri, trebuie să faci un compromis. Sau să renegociezi obligațiile fiecărui membru al familiei ca grijile domestice să fie repartizate egal. Stereotipurile sunt în continuare un impediment pentru promovarea femeilor în poziții înalte și pentru remunerarea lor la nivelul bărbaților. Da, eu cred că femeile sunt în situația în care trebuie să lucreze mai mult decât bărbații pentru a obține aceleași lucruri. Și acest lucru trebuie schimbat. Observăm că la nivel mondial acest lucru deja se schimbă.

„În familia noastră s-a cântat mereu…”

Ce cărți, în diferite etape ale vieții, v-au marcat, emoționat, modelat?

Am citit mereu, de când mă țin minte. Mama putea să mă surprindă cu mătura în mână dar cu nasul în carte și cu podeaua pe jumătate măturată. În casa noastră s-a citit mult, iar tatăl era o adevărată enciclopedie. La diferite vârste diferite cărți îți intră în inimă și rămân acolo pentru mult timp.  Cărțile lui Liviu Rebreanu cu lupta pentru adevăr a omului simplu. George Orwell prin exactitatea și expresivitatea descrierii unui regim care luptă împotriva propriilor cetățeni.  Ronald Heifetz pentru rețeta de a te vedea dintr-o parte. Amos Oz pentru spiritul justițiar și căutarea soluțiilor în cele mai complicate noduri politice. Jose Saramago – pentru îndrăzneala lui de a sfida teme tabu și de a pune întrebări existențiale. Svetlana Alexievici pentru monumentul pe care l-a ridicat experienței omului simplu care trăiește prin mari schimbări istorice.

Faceți-mi un top 5 al cărților de pe noptieră, de pe masa de lucru, din avion, din baie. 

Nu am cărți în baie. Pe birou am acum 2 cărți: Inteligența emoțională de Daniel Goleman și The Well-Spoken Woman de Christine Jahnke. Pe noptieră îl am acum pe Albert Camus. În zbor citesc ce am pe noptieră.

Ce muzică ascultați în mașină în afară de Hauser? Și apropo, de ce anume Hauser? Din cauza că a transformat violoncelul într-un instrument sexy?  

În mașină ascult radioul cel mai des. Altfel, ascult muzică clasică și pop. Îmi place să ascult interpretarea celor de la 2cellos, chiar și când nu-i văd, dar este adevărat că ei m-au ajutat să îndrăgesc violoncelul.

Ce muzică n-ați asculta niciodată?

Sunt genuri de muzică care nu îmi plac neapărat, dar nu sunt atât de categorică încât să spun că nu aș asculta ceva niciodată. Depinde de starea de spirit.

Am înțeles că vă place să cântați la reuniunile de familie. Ce aveți în repertoriu? Solo, duet, cor?

Pot să-mi permit și câte un solo când am stare, dar atunci când cânți împreună cu oamenii care-ți sunt dragi, când toate vocile se unesc în una singură, trăiești o emoție aparte. E o adevărată terapie ce te eliberează de toate grijile și rămâne doar bucuria pură. La Paște sau la ziua de naștere a mămucăi Liza când ne adunam câte 30-40 de neamuri în ograda ei, puteam să cântăm până în zori, se uita lumea printre gard ca la concert. Și muzică populară, romanțe, piesele lui Ion și Doina Aldea-Teodorovici, cântece din perioada renașterii naționale, dar și întregul repertoriu al Contemporanului și Norocului. Unchiul meu, un mare fan al Norocului, ne-a contaminat pe noi toți de această pasiune a lui. Avea toate discurile lor, mergea la toate concertele acestei formații de legendă, indiferent în ce oraș erau. Făcea înregistrări chiar din concert, avea un aparat pe care îl purta într-o geantă diplomat. O colecție rară și prețioasă aș îndrăzni să zic. Sunt niște piese care nu se învechesc în timp, pentru că au și text, și melodie, și mesaj, și emoție.

Ce filme ați privit pe timp de pandemie?

Pentru stări diferite din seri cu grad de oboseală diferit – Anne cu E la sfârșit sau Grace și Frankie, de pe Netflix. Dar recunosc că nici în pandemie nu prea am avut timp de relaxare și de răsfăț cinematografic.

„Disciplina e singura soluție miraculoasă pentru a-ți păstra corpul în formă”

Faceți parte din categoria rară pe care o urăsc majoritatea  (eu inclusiv) – femei care mănâncă și nu se îngrașă. În timp ce unele iau 2 kg numai inspirând aburii unei farfurii de paste, dvs vă simțiți confortabil în formatul XS, ca adolescentele. Ce mâncați, când, cât? Ce vă place? Ce detestați? Vă gâtiți singură, cumpărați semifabricate, vin neamurile cu pocloane?

Ba din America îmi cumpăram haine și XXS, asta așa, ca să mă urâți și mai tare. Am noroc de un metabolism bun, de aceea nu îmi fac griji că aș putea să pun prea multe kilograme. Dar pentru că în copilărie am avut probleme cu stomacul, sunt atentă la ce mănânc. Uneori mănânc mai mult, altădată mai puțin, depinde când și cum reușesc, dar încerc să mănânc în așa mod, încât să mă simt bine. Nu-mi plac semifabricatele. Îmi place să gătesc ceva simplu, dar proaspăt. Mănânc sănătos. Singurul abuz pe care îl admit sunt dulciurile. Și, da, am multe invitații la prânz sau la cină de la rude care cred că sunt prea slabă ☺.

Vi se întâmplă să mâncați și în fața frigiderului ori numai a la grande maniere?

Și în fața frigiderului, și în fața calculatorului, unde mă prinde foamea.

Faceți gimnastică acasă, ce fel de? Exerciții de respirație, meditație, yoga, prin ce descoperiri sau dezamăgiri ați trecut?

Fac gimnastică dimineața acasă. Ieftin și eficient, dacă reușești să te disciplinezi. Ca și în alte situații, disciplina e singura soluție miraculoasă pentru a-ți păstra corpul în formă. 

Cum treceți prin vârstă? Ce îngrijiri preferați, ce creme? Spa, masaj, melci vii, lipitori, măști cu aur?

Atunci când ești ocupat și îți place ceea ce faci, ești mai împăcat și cu tine, și cu vârsta. Lipsa activității și lipsa de pasiuni duce mai repede la îmbătrânire. Și mentală și fizică.  Am o rutină de îngrijire simplă, dar consecventă. Mai experimentez însă cu cremele, îmi place să descopăr ceva nou. La spa și masaj merg foarte rar. Nu cred că m-aș lansa într-o sesiune de lipitori, mi-s de ajuns cele din politică, iar aurul îl admir doar în medaliile elevilor și sportivilor performanți.

Există, în lumea noastră, imensa jenă, rușinea de a ieși in public nemachiată, de parcă a fi tu însuți e un mare păcat, ar trebui să-ți fie rușine de propria ființă. Iar unele fac din gestul de a-și pune o poză fără machiaj un gest de curaj, un gest de eroism aproape. În cazul dvs cum e? 

Simt presiunea publică, bineînțeles. Și chiar dacă nu stau o oră să mă machiez, încerc să corectez repejor anumite lucruri înainte să ies din casă. Dar mi s-a întâmplat să mă întrebe câte o doamnă la piață de ce nu sunt coafată ☺. Alteori îmi pun ochelarii de soare, dacă nu vreau să fiu recunoscută, dar nu ajută ☺.

Vă recuperați rapid, adormiți în 2 secunde, ceea ce este pentru un politician un dar dumnezeiesc. Ce alte trucuri de recuperare mai aveți?

Capacitatea de a adormi imediat ce pun capul pe pernă am moștenit-o tot de la tata. Și știu că sunt o norocoasă. Altfel, mă ajută mult timpul petrecut în aer liber. Îmi place drumeția. Îmi place să petrec timp în grădina mamei. Efortul făcut în aer liber mă ajută să-mi refac forțele.

 

„Sunt și curajoși care își destăinuie inima…”

Ce ați învățat important în fostele relații romantice? Ați suferit, ați făcut să sufere, v-ați bucurat pur și simplu?

Am învățat că într-o relație trebuie să investești. Timp, atenție, înțelegere, empatie, împărtășire a emoțiilor, viselor și grijilor. Să oferi și să primești în egală măsură. Dacă am făcut pe cineva să sufere, la sigur n-am făcut-o conștient. Am suferit uneori și eu. Adevărat că în tinerețe suferi mai mult, tinzi să hiperbolizezi toate emoțiile, ulterior, când devii mai înțelept — dacă devii — vezi lucrurile mai puțin dramatic. Și da, am avut și am parte de bucurii și fericire. 

A fost ceva în aer în 72-73, știu foarte mulți și bărbați, și femei care nu s-au prea hotărât să se căsătorească. Ori s-au concentrat inițial pe carieră, ori au tot ales alesul sau aleasa cu o exigență mult mai mare decât oferta pe piață. Cert e, ca să exemplific cu niște exemplare din anturajul meu direct, a cam început să le placă libertatea și nu se grăbesc deloc s-o piardă. De ce oare? Aveți cumva o părere la acest capitol?

Nu cred că anul nașterii are vreo legătură aici. Este adevărat că generațiile de mai încoace au avut o mai mare alegere, au avut mai multe oportunități să obțină independență financiară și au simțit mai puțin presiunea societății decât generațiile părinților noștri. Dar nu cred că asta se referă anume la anii 72-73.

Combinația aceasta de forță și vulnerabilitate, de oțel și mătase, de voce cu inflexiuni juvenile dar care spune lucruri dure, pe care mulți bărbați nu le îndrăznesc, aparența aceasta fragilă pe care o aveți naște pasiuni ascunse în inimile multor bărbați. Am văzut asta cu ochii proprii. Pe pagina dvs de Facebook admiratori fideli vă scriu zilnic mesaje de bună dimineața și de noapte bună și vă spun cât ați fost de „umnița” la o emisiune sau alta. Îndrăznește totuși cineva să v-o spună deschis? Pentru că există clișeul acesta de gândire (care o fi el bazat pe ceva) că bărbații se tem de femeile puternice, nu oricine acceptă să fie prințul consort. Bine, există și multe cazuri nefericite când îndrăzneți sunt anume acei care au fost văduviți de orice alte calități. Cum le răspundeți și le răspundeți în general? Chestia asta cu frica de femei puternice nu cred că vizează doar politicul. Mi se plângea, nu demult, (râzând, evident), o femeie de afaceri, după o nouă ruptură matrimonială: stau și mă admiră de departe și mă privesc cu ochi strălucitori. Voi ce, dragi bărbați, nu știți că sunt liberă încă din februarie?  Îndrăzniți!

Da, primesc și mesaje de acest fel, iar uneori sunt și curajoși care își destăinuie inima. Mă străduiesc să le răspund tuturor respectuos, fără să-i supăr. Dar am avut și situații mai puțin plăcute când declarațiile de dragoste s-au transformat în amenințări.

Cum ar trebui să fie un bărbat ca să vă capteze atenția? Dar unul care să rămână de neuitat? 

Îmi atrag atenția bărbații care sunt în formă fizică bună, care nu se lenevesc să facă sport. Dar, după prima impresie, umorul, spontaneitatea, strălucirea gândului, corelația dintre vorbă și faptă sunt trăsăturile care mă impresionează cel mai mult. 

Ce defecte sau ce gesturi v-ar face să rupeți o relație?

Lucrul pe care nu o să-l accept niciodată este violența. Nici fizică, nici verbală. A fi violent nu înseamnă a fi puternic, ci a fi slab, frustrat și incapabil de a-ți menține autoritatea altfel decât prin pumn.

La restaurant insistați să plătiți jumătate, să plătiți tot ori vă lăsați invitată? Ce gesturi de curtoazie vă plac și care nu?

Depinde în ce relație sunt cu omul. Cu oamenii mai puțin cunoscuți, insist să-mi achit nota de plată. Cu prietenii, mă las invitată, sau îi invit eu. Îmi plac oamenii cu bun simț și cei care se poartă respectuos. Nu-mi plac gesturile de curtoazie exagerate – de exemplu, când urc muntele, nu-mi întindeți mâna să mă sprijin de fiecare dată atunci când urc sau cobor o piatră, asta o să mă deranjeze.

Sunteți adepta primului pas sau totuși credeți că el e cel care trebuie să o facă?

Aici sunt de modă veche. 

Monica Bellucci zicea: oricât de puternică ar fi o femeie, ea așteaptă un bărbat mai puternic ca ea. Și nu pentru a-i limita libertatea, ci pentru a-i oferi dreptul de a fi slabă. Ce aveți de-i ripostat?

Eu mă consider o femeie puternică. Dar sunt perioade în care îmi este greu și am nevoie de sprijin. Pentru mine un bărbat puternic înseamnă în primul rând un bărbat înțelept și blând. Îmi plac bărbații de la care pot să învăț, dar care nu insistă să-și demonstreze superioritatea.

S-au făcut studii care au demonstrat că femeile singure sunt mai fericite decât cele care îl au alături pe martorul vieții. Înțeleg că acest sondaj explodează oarecum felul moldovenilor de a fi, sau a se da cel puțin, deși știu multe femei care abia după ce au redevenit singure au înflorit, s-au calmat, au început să trăiască în voie. Depind doar de timpul lor, de dorința lor de a face sau a nu face ceva. N-o să o uit pe o văduvă de la noi din mahala care, atunci când a fost întrebată ușor compătimitor, de către alt măhălean dacă nu vrea să-și găsească pe cineva, că tot mai ușor i-ar fi, ea a răspuns, dăndu-și basmaua mai pe ceafă: elelei, da să se întoaarcă și Vasile-al meu din mormânt, că tot nu-l primesc! 

Eu cred că fericirea vine din interiorul omului, mai puțin din afară. Sigur, condițiile externe trebuie să fie propice, dar nu sunt suficiente. Dacă nu știi cum să te simți fericit, nu prea ai șanse să te facă fericit altcineva. Este adevărat că altcineva te poate împiedica să te simți fericit.

Sunteți sentimentală? Vă emoționați ușor? Cand ați plans ultima data?

Sunt sentimentală. Am plâns acum câteva zile, privind un film documentar despre persoane cu autism care își caută sufletul pereche. 

„La Harvard mi-am făcut prieteni peste tot în lume…”

Vorbiți despre anul petrecut la Harvard ca despre cel mai frumos an după copilărie. Ce anume l-a făcut așa? întrețineți legături cu foștii colegi de acolo? Ce au devenit între timp? Mergeți în ospeție?

Anul petrecut la Harvard a fost extrem de interesant. Am cunoscut mulți oameni deosebiți, mi-am făcut prieteni peste tot în lume. Avem o echipă unită, comunicăm regulat, colaborăm profesional și ne vedem o dată la câțiva ani. Am prieteni care au funcții importante în instituțiile de combatere a corupției, în guverne, în sistemul bancar, în organizații internaționale și, bineînțeles, multă lume care are afaceri de succes. E minunat să știi că poți conta pe atât de multă lume bună și că putem învăța, unii de la alții.

Cum a fost viața dvs în America? Ce ați pierdut, ce ați câștigat?

Viața în America a fost atât de liniștită, încât uneori putea părea chiar plictisitoare. Chiar dacă am călătorit mult fiind acolo, activitățile de zi cu zi nu erau suficient de solicitante. Mai ales după anul petrecut la Harvard, simțeam că pot și trebuie să fac mai mult. Evident, am început să mă obișnuiesc cu standardele înalte de viață de acolo și a început să-mi placă, în pofida faptului că e foarte departe de casă și îmi vedeam rar familia. Mi-am făcut prieteni. Am câștigat bani care m-au ajutat să supraviețuiesc mai târziu. Am amintiri calde despre timpul petrecut acolo.

„Dacă nu intram în politică, probabil îmi cumpăram o casă drăguță…” 

Pentru un politician de clasa dvs trăiți suspect de modest. Chiar foarte suspect, aș zice. Nici tu case dăruite de părinți, nici sute de mii in safeu oferite, umil, de către neamuri pe la zile de naștere, cumătrii și tăiere de moț, nici tu mașini scumpe împrumutate pe viață de către prieteni. Aveți un apartament cu 2 odăi, vă mulțumiți cu puținul? Ce înseamnă mult și ce înseamnă puțin pentru dvs?

Am un apartament în care mă simt bine, chiar dacă mi-ar plăcea să stau la sol și să lucrez seara în grădină. Dacă nu intram în politică și nu trebuia să trăiesc din economiile mele ani de zile, probabil, îmi cumpăram o casă drăguță din banii pe care i-am câștigat în America. Dar a fost decizia mea, nu am de ce să mă plâng. Mă mulțumesc cu ceea ce câștig cinstit.

Care e totuși acel lux fără de care n-ați putea trăi?

Apa. Nu că nu aș putea trăi fără acces la apă curentă, dar după ce am copilărit într-o localitate unde apa trebuia adusă de departe și văd cum mama se chinuie în continuare fără acces la apă, știu cât de greu e să trăiești în asemenea condiții. Apa și canalizarea e problemă pentru foarte multe localități din țară și vreau să contribui la rezolvarea ei. Ține de asigurarea condițiilor elementare de viață și poate fi rezolvată.

Știți să bateți un cui, să schimbați un robinet în baie, să umblați la contor sau pentru asta există meșteri sau prieteni care sar în ajutor? 

Robinete nu schimb, dar la contor și alte lucruri mărunte mă pricep. Dar am o familie mare, prieteni, vecini săritori la nevoie, așa că nu am probleme de acest ordin.

Aveți o Toyota RAV-4, cu care ați bătut drumuri lungi și proaste pe tot teritoriul țării. Care ar fi mașina de vis? (de vis sunt drumurile bune, de fapt :))  

Nu am vise cu mașini. Am o mașină foarte rezistentă și, respectiv, foarte potrivită pentru drumurile noastre proaste. Sunt mulțumită de ea, chiar dacă are deja 13 ani.

Care a fost cel mai frumos cadou pe care l-ați primit în viață? 

Cadourile de la părinți au fost cele mai de preț. Le țin minte pe fiecare în parte. Când am crescut, cadourile au devenit nu chiar atât de așteptate ca în copilărie, dar îmi place să primesc și să ofer cărți. 

Ziceți că nu cheltuiți bani mulți pe haine, mai degrabă pe călătorii. Ce fel de călătorii vă plac? Care a fost locul ce v-a impresionat cel mai tare? Vă întoarceți ades sau mergeți de fiecare dată în altă parte? Vă planificați detaliat sau vă lăsați dusă de val?

Cheltui și pe haine, dar nu exagerez. Prind ofertele și prefer să iau lucruri de calitate care te servesc mai mult timp. Mai ales că rămân cam în aceiași parametri.  Dar călătoriile, într-adevăr, sunt pasiunea mea. Am călătorit în locuri exotice atunci când lucram în SUA și aveam un salariu mare. Una dintre călătoriile cele mai de neuitat a fost în America Latină în primăvara anului 2012. Machu Picchu și Amazonul erau în visele mele demult. A fost și aventură, și situații neașteptate, și spaimă, și locuri unde am stat doar în hotel pentru că era pericol să fii răpit sau jefuit, sau locuri superbe cu  o natură exuberantă, niște culori, niște gusturi sau emoții care nu le-am mai trăit în altă parte. De când am revenit în țară, am călătorit pe-aproape, cel mai des în România la munte sau am mers în vizită la soră-mea, care lucrează în Austria. Îmi place să vizitez locuri noi, atunci când e posibil. Îmi plac călătoriile active. Fac planuri pentru fiecare călătorie, dar sunt deschisă și situațiilor neașteptate.

Mă gândesc acum și la feciorașii unor foști sau actuali demnitari de stat care stau în hoteluri de 2000 euro noaptea și varsă în piscină șampanii de 600 euro sticla… În acea călătorie de care ziceați, din America Latină, dvs ați stat și în hotel de 2 stele. Cum a fost experiența?

Experiențele au fost de neuitat nu pentru că hotelul era de 2 stele, ci pentru că orașele din America Latină în care ne opream erau mai periculoase decât ne documentasem noi anterior. Am avut situații când am blocat ușa cu patul și am legat mânerele geamurilor cu haine în speranța că așa nu va da nimeni buzna în camera de hotel în timpul nopții. M-am pomenit în jungla Ecuadorului după ce mașina în care eram s-a tamponat special cu o mașină de militari, într-o zonă cunoscută pentru sechestrarea turiștilor. Acelea au fost aventuri adevărate, condițiile din hotel nu au fost niciodată o problemă pentru mine.

Vă place să urcați muntele repede, e cumva simbolic acest lucru. Ce munți ați urcat până acum și ce munți v-ați dori să-l cuceriți? A fost vreun munte pe care l-ați simțit mai aproape, mai al dvs, a fost vreun munte pe care l-ați respins? Vă doriți să urcați Kilimanjaro — ca recompensă sau ca și consolare?

Da, îmi place să urc munții și să-i urc repede. Am descoperit muntele după independență, când am putut merge în România. Inițial, am fost impresionată de frumusețea peisajului montan și de semeția copacilor drepți și înalți care cresc pe munte. Mult mai târziu, am descoperit că îmi place și să urc muntele. Am fost, în special, în munții din România – Piatra Craiului, Retezat, Ceahlău, Bucegi, munții Rodnei, Ciucaș, Apuseni, dar am apucat să urc muntele și în SUA, în Peru și să ajung pe vulcanul Etna. Nu văd muntele ca pe o consolare. Iar recompensa efortului pe care îl faci urcând muntele sunt peisajele pe care le admiri în drum și conștientizarea faptului că ai rezistat și ai ajuns în vârf.

Nu fug de dialogul cu mine…

Unde, în ce loc, vă simțiți mai aproape de sine, mai impăcată? 

Acasă, în familie.

Unde este un loc al puterii pentru dvs? Unde vă încărcați de energie? 

În mijlocul naturii. Pentru mine un cer senin este deja o condiție pentru a mă simți bine și încărcată de energie. 

Ce calități prețuiți la un prieten? Ce importanță dați prieteniei în general? Aveți prieteni mai mult bărbați sau mai mult femei? V-au mai rămas prieteni din viața de dinainte de politică? Nu aveți teama că, ajungând în vârf, veți fi singură?

Am păstrat toți prietenii de dinainte de politică și mi-am făcut și prieteni noi. După ce am intrat în politică, prietenii mei nu mi-au cerut nimic, dimpotrivă, eu sunt cea care am avut mai mare nevoie de susținerea lor și le sunt foarte recunoscătoare că mi-au fost alături. Apreciez sinceritatea, prietenii și membrii familiei sunt cei care îmi spun lucrurile verde în ochi, fără ocolișuri. Ne suntem alături ori de câte ori avem nevoie de sprijin.

Cine are voie să vă critice? Acceptați critica ușor sau sunteți tentată să ripostați și ulterior să scoateți ochii? 

Oricine are dreptul să mă critice. E adevărat că nu am ajuns încă la etapa la care să primesc toate criticile cu seninătate. În echipă, uneori mă supăr, uneori vin cu contraargumente chiar dacă nu e cazul, dar, ulterior, analizez lucrurile și încerc să le corectez.

E știut lucru că pe lângă orice șef sau lider politic apar ca din neant, armate întregi de tandri lingușitori. Cât adevăr în spusele dumneavoastră! Ați fost bestială în momentul când v-ați scos cu grație băsmăluța să vă suflați nasul! Sunt mult prea onorat ca umilul meu nume să fie alături de al dvs. Nu vă merită țara asta! Cum luptați cu ei? Cădeți în capcană? Vă place?

Eu nu le-am cântat niciodată osanale șefilor mei, dimpotrivă, am fost directă și exigentă, și am așteptat aceeași atitudine de la colegii mei atunci când am ajuns în funcții de conducere. Bineînțeles, toată lumea, inclusiv liderii politici, au nevoie apreciere și de încurajare, dar cred că pot să fac diferența dintre vorbe sincere de încurajare și complimente gratuite. Pentru mine cele mai valoroase aprecieri sunt cele care vin de la oamenii cu care mă întâlnesc în localitățile din țară, care nu urmăresc favoruri personale și spun lucrurile din inimă.

A fi singur și a fi singuratic sunt lucruri diferite. Dvs cum o percepeți?

Nu am prea avut situații în care m-am simțit singuratică. Poate inclusiv pentru faptul că introvertiții nu au o problemă să petreacă timp doar cu sine. Dar și pentru că eu comunic cu foarte multă lume, iar timpul petrecut de una singură îmi oferă o pauză de la această comunicare intensă.

Introverții își caută singurătatea, extroverții fug de ea, o percep ca pe o povară. Întâlnirea, față în față, cu propria persoană, o găsiți plăcută? Reconfortantă? Ce dialog interior aveți? Pe câte voci?

Nu fug de dialogul cu mine, dar acesta nu e întotdeauna plăcut. În special de când am devenit o persoană publică și mi-am asumat responsabilități serioase. Nu întotdeauna reușesc să-mi analizez greșelile la rece. Se mai întâmplă să „mă torturez” fără rost, în loc să-mi consum energia pentru lucruri utile. Dar învăț.

Cum vă descurcați cu vocile critice din cap, negociați, vă enervează, le ascultați?

În trecut le stăpâneam mai greu, acum e puțin mai simplu. Le ascult, unele mă deranjează, dar nu le mai las să mă terorizeze. Poate e contraintuitiv, dar situațiile de stres prin care am trecut în toți acești ani m-au ajutat să ajung la o stare internă de echilibru.

Vă pricepeți la oameni? După ce îi cunoașteți credeți mai bine sau mai rău despre ei? 

Cred că am intuiție la oameni. Uneori mai dau greș, dar în mare parte reușesc să văd omul bun din prima.

Credeți în destin, în jertfire de sine? 

Jertfirea de sine este o expresie exagerată în contextul discuției noastre. Cred că tot ce faci trebuie să faci bine, cu dăruire. Ce alt mod mai frumos de a-ți trăi viața?

AUTOR: Angela Brașoveanu, jurnalistă, scriitoare

Fotografii: Arhivă personală, Igor Schimbător

Distribuie articolul:
Cuvinte cheie: