O terasă răcoroasă zumzăie sub râsete, vorbe de duh și povestiri ale câtorva turiști dornici să vadă cu alți ochi țara în care trăiesc. Ultimele luni n-au fost ușoare pentru nimeni, de aceea posibilitatea de a petrece câteva ore la o masă de terasă li se pare tuturor o adevărată binecuvântare. Într-un colț, pe un scaun cu un picior, sprijinindu-și coatele de masa barului înalt, un bărbat care oscilează între prima și a doua tinerețe își ține bărbia cu pumnul. Poartă chipiu sportiv, tricou albastru și pantaloni largi. După ce observă că numărul oaspeților de la mese este din ce în ce mai mare, se ridică, apoi cu o mișcare nonșalantă se îndreaptă spre un pian vechi, cu clape îngălbenite. Trage în spate scaunul sovietic, se așază și cu un singur gest diluează zumzetul vioi din jur cu niște note răzlețe ce se avântă cât-colo printre inimile oaspeților și valurile Nistrului.

Boris Lebediuc s-a născut la Cuhnești, un sat din nordul țării în care copiii sunt învățați să facă orice lucru ca la carte, indiferent dacă e vorba de lecțiile de la școală, hrănitul puilor sau mânuirea unui pian. Muzica, însă, are un loc aparte în acest colț de rai de pe malul Prutului. Cei care nu știu să cânte bine, sunt buni ascultători, iar cei care nu au voce deloc – au auz muzical bine dezvoltat.

Până la 13 ani, Boris avea o viață obișnuită. Într-o zi, însă, totul s-a schimbat, iar adolescentul a fost forțat de circumstanțe să plece, alături de familia sa, din satul de care se declară îndrăgostit și azi. Chiar dacă avea unele probleme cu vederea și altele cu auzul – Boris a insistat să-și demonstreze lui și lumii întregi că talentul e mai mult decât un cuvânt rostit la nimereală.

La 13 ani soarta mea s-a încâlcit. Am fost nevoit să plec din satul meu iubit. După asta am absolvit Colegiul Muzical Pedagogic de la Bălți, apoi Academia de Muzică. În paralel făceam imprimări, devenisem compozitor. Am lucrat cu mulți cântăreți autohtoni.

La pensiunea de la Molovata a ajuns mai mult în urma unui joc al destinului. Una dintre rudele sale fiind proprietar al localului, i-a pus, indirect, la dispoziție o scenă.

Sunt un om care trăiește prin muncă. Fiecare zi a fost o încercare, o provocare pentru mine. Mereu a trebuit să le demonstrez celor din jur care este adevărata mea valoare.

Iubește Moldova din tot sufletul. Recunoaște că nici nu și-a pus vreodată problema să plece din această țară, deși nu exclude posibilitatea că talentul i-ar fi fost prețuit mai mult în altă parte.

Boris Lebediuc spune că țara în care s-a născut a devenit parte din el, iar viața fără organele vitale i se pare imposibilă.

Fără Moldova sunt ca o plantă fără pământ…

Totuși, cea mai mare dragoste rămâne a fi muzica. Lebediuc susține că este binecuvântat prin faptul că știe să vorbească acest limbaj al iubirii necondiționate. Este convins că cei care știu să deslușească frumusețea unei note muzicale – sunt capabili să cucerească orice culmi.

Muzica este un mod de a gândit, o gândire pe care nu toți o pricep. O rațiune aparte și singura șansă de a spune mai mult decât pot exprima cuvintele.

Când ultimul sunet s-a evaporat în aerul încins, un ropot de aplauze i-au luat locul. Boris le aude ca prin ceață, dar le percepe ca pe niște medalii aurite la piept. Simte dispoziția oamenilor care se așază la masă și își pliază muzica pe starea lor de spirit. Astfel, reușește să creeze întregul unei lumi în care există loc și de visare, și de zâmbet, și de o lacrimă în colțul ochiului…

Distribuie articolul: