Trebuia să ne fi dat o mângâiere Dumnezeu pentru toate greutăților trimise pe capul nostru, iar această mângâiere, binecuvântare chiar, o reprezintă femeile. Și ce femei? Multă din bunătatea, inteligenţa, răbdarea, puterea, frumuseţea noastră s-a concentrat în ele. Poate de aceea am impresia, uneori, că moldovencelor le lipsesc aripile și nimburile pentru a fi îngeri în toată regula. Da. Asta sunt femeile noastre – nişte îngeri. Şi eu am îngeriţele mele. Despre cele mai importante, mai jos. Mama

A fost şi este definiţia sacrificiul uman suprem. Ştiu că nu o s-o pot iubi atât de tare, cât mă iubeşte ea. Pentru că dragostea ei depășește orice limită normal acceptată. Ştiu că ea este sănătoasă, fericită, mulţumită de viaţă doar pentru că noi suntem sănătoşi şi fericiţi. Ştiu că dragostea faţă de mine și fraţii mei, adică față de cei patru băieţi pe care îi are, o dimensiune cosmică și… paranormală. Dacă aș fi în cealaltă parte a universului, sunt sigur că ar simți instantaneu când aș fi pățit ceva.

Îmi amintesc de un episod: fratele meu cel mai mic, un bebeluș bondocel și blond, a fost lăsat în casă să doarmă, iar noi am ieșit afară la treabă. A trecut o jumătate de oră, iar mama mi-a spus: „du-te și adu-l aici pe fratele tău, căci s-a trezit.” Am rămas șocat când am intrat în casă, iar frățiorul meu avea ochii deschiși și se uita în jur, speriat de singurătate. Nu cred în vrăji, în spiritism sau în fantome, dar cred cu tărie în legătura care există între mama mea și mine, între mama mea și frații mei. Ori de câte ori îmi amintesc de ea, mi se încălzește sufletul.

A fost și este tot timpul atât de bună cu mine, încât atunci când sunt într-o situație grea, când am impresia că mă înconjoară numai dușmani, mă gândesc la mama. Pacea care mă cuprinde este de nedescris. Nu țin minte să fi strigat vreodată la mine. Nu țin minte să mă fi repezit vreodată, cum am mai văzut că fac alte femei cu plozii lor. Nici nu ar fi avut nevoie de asta.

O privire caldă era suficientă să-mi alunge toate năzbâtiile de copil neastâmpărat și bazaconiile de adolescent rebel din cap. Îmi amintesc de mine mic copil. Îmi amintesc cum mă îmbrăca, îmi vorbea, mă mângâia. Era mama mea și eu eram copilul ei. Băiatul ei, flăcăul ei. Țin minte cum voiam să mă îmbolnăvesc special ca să fie numai lângă mine. Ochii ei să mă privească mereu, sufletul să-i trepideze la fiecare vorbă de-a mea.

Astăzi, îmi doresc barem pentru o oră să fiu iar copil mic, mama să mă ia în brațe, să-și pună mâna în zulufii mei aurii și să-mi povestească la ureche tot felul de nimicuri de peste zi. Iar eu să mă pierd în ochii ei mari, albaștri și să simt că lumea este frumoasă, viața este veșnică, iar mama mereu tânără și frumoasă. Mamă, la mulți ani de 8 martie! Nu sunt decât o părticică din tine.

Maia

Am văzut-o pentru prima dată acum nouă ani. Era o zi de primăvară, iar eu, un mult prea tânăr jurnalist, angajat al unei televiziuni din Chișinău, terminasem o filmare. Trebuia să trecem pe la o alta, dar unde nu mai aveam nimic de făcut, echipa era preluată de o colegă. E o colegă nouă, îmi zicea operatorul, au angajat-o astăzi.

Am rămas frapat când am văzut-o. O fetiță delicată, într-un pardesiu ce părea prea subțire pentru vremea de afară. Părul strâns într-o coadă mică, gâtul finuț, capul frumos parcă de copil, pielea albă, aproape transparentă. Toate aceste detalii mi-au străfulgerat prin creier și s-au pierdut undeva în meandrele sinapselor – căci i-am remarcat ochii. Nu mai văzusem nicăieri astfel de ochi, o astfel de privire. Era ceva.

M-am emoționat strașnic, pentru că nu știam cum o să reacționez când ochii aceia de smarald o să mă fixeze. În acei ochi puteai citi totul ca într-o carte deschisă. Era un suflet pur, o femeie firavă, o dulceață de om. Asemenea ochi nu se uită. Pe moment, am simțit că trebuie să am grijă de ea. Trebuie să o ajut, să o protejez. Mi-am dat seama că aș putea răsturna un munte, dacă ar fi fost vrerea ei. Ceea ce credeam că înseamnă: să ajuți pe cineva, erau de fapt primii fiori ai dragostei care îmi dădeau ghes.

Peste șase ani, fix în locul în care am întâlnit-o prima dată, am cerut-o în căsătorie. Astăzi suntem legați pe vecie și sunt fericit. Este cea mai frumoasă femeie din lume. Ba mai mult, este sufletul meu pereche. Pentru cei care o văd pentru prima dată, poate părea o femeie fragilă, un om prea delicat și firav. Greșit! Este o leoaică în toată firea. Nu cunosc pe nimeni de pe lumea asta care să poată lucra atât de mult asupra sa, care să-și propună tot felul de scopuri greu de atins și să treacă lejer peste ele.

A vrut să facă muzică, a absolvit Colegiul Neaga din Chișinău. A vrut să se facă reporteriță de televiziune, astăzi cunosc puțini jurnaliști de televiziune din România care ar putea face reportaje mai cu substanță decât ea. Acum trei ani, a pus mâna pentru prima dată pe o cameră de filmat. A băgat-o într-un rucsac, l-a agățat în spate și a plecat… în Brazilia. A găsit români pe acolo, pe unul l-a convins să-i arate cartierele rău famate din Rio de Janeiro, celebrele Favelas, în care poliția nu intră nici înarmată după lăsarea serii. S-a întors vie și nevătămată cu o bijuterie de reportaj. Astăzi are alt scop în viață, are alt nucleu în jurul căreia se învârte – fetița noastră de șapte luni.

Este o mamă perfectă, fără niciun cusur. Din nou, caracterul ei de leu își spune cuvântul. Știe mai multe despre boli sau despre problemele bebelușilor decât medicul nostru pediatru, care dintr-un specialist s-a transformat într-un simplu consultant. Îi aprobă deciziile fără crâcnire, drept rezultat, am un copil sănătos tun, care se dezvoltă armonios. La mulți ani de 8 martie, Maia!

Natalia

„Să ai grijă de fetiță, căci este frumoasă foc, de mult nu am mai văzut copiii atât de frumos”, mi-a zis medicul după ce a ieșit să mă anunțe că minunea s-a produs, iar fiică mea s-a născut. Nu știam ce o să simt când o să-mi văd copilul prima dată, așa că eram curios. Așa că atunci când asistenta m-a lăsat să-i privesc căp’șorul micuț am simțit cu tot corpul este invadat de un sentiment străin mie: iubirea de părinte. Era altceva față de ceea ce trăisem până atunci. Eram în culmea fericirii. Este o fetiță deosebită. Este un suflet deosebit. Când ajung seara acasă și o prind neadormită, felul în care mă recunoașe și vrea să se joace cu mine este neprețuit.

Ochii săi mari, curioși privesc lumea din jur și fixează tot ce văd. Aud de părinți care se chinuie să adoarmă copilul, aud de părinți care se plâng de faptul că bebelușul nu mănâncă. Mai știu pe alții care se plâng de faptul că bebelușii lor nu vor să doarmă în sacul de dormit. Nimic din toate acestea nu pot fi spuse despre Natalia. Este un îngeraș de copil, care înțelege imediat ce vrem noi, nu este capricioasă, mofturoasă. Uneori, când cheful de joacă este prea mare, te poate apuca de ureche, de păr, dar este suficient să-i spui cu glas moale: „Natalia, încetișor, mă doare” și imediat slăbește strânsoarea.

Dă dovadă de atât de mult calm și înțelegere, încât am impresia că a venit pe lumea asta să ne învețe ea pe noi cum să iubim necondiționat, cum să ascultăm, cum să fim liberi. Uneori mă gândesc că nu merit să am o asemenea fetiță și mă trezesc noaptea, speriat, că aș fi visat frumos la un bebe. Mă ridic să mă uit în pătuț și o văd dormind. Liniștea se coboară din nou în inima mea… La mulți ani de 8 martie, îngerașul meu!

Vitalie Cojocari, pentru revista PentruEa

Distribuie articolul: