Despre Eugen Soare am aflat pur întâmplător. Un amic de-al său căuta șampon pentru calul despre care urma să aflu că e de fapt o iapă și că o cheamă Mița. Am auzit din întâmplare discuția amicului cu vânzătoarele de produse bio care nicidecum nu erau prevăzute pentru îngrijirea animalelor. Dar nu despre asta e vorba. L-am rugat pe tânăr să îmi spună mai multe despre calul pe care îl voia răsfățat cu cel mai bun șampon. Întreb: „E un cal special?”. „E calul prietenului meu din România. Îți arăt o poză imediat.” L-am văzut pe Eugen călare pe cal cu drapelul în mâini și am înțeles că vreau să îi vorbesc. „E un tânăr cu tradiții, iar asta e comoară rară în ziua de azi”, m-am gândit eu și nu am greșit.

Eugen Soare, în vârstă de 24 de ani, își spune „dacul sudcarpat”. Felul în care vorbește și trăiește dă senzația că a fost teleportat tocmai din Dacia străveche.
„Sunt din Ploiești , originar țăran 100% din zona Subcarpaților de Curbură cu rădăcini de sute de ani în această zonă. Am terminat facultatea, sunt inginer la o firmă din Ploiești. Anul acesta am nunta pe care o aștept cu nerăbdare pentru a da naștere la câțiva prunci.”
 
Un dac adevărat are o familie frumoasă, prunci voinici, dar și un cal pe măsură. Eugen nu are deocamdată un cal al său, dar ține enorm la Mița – iapa vărului.  
„Calul se leagă de neamul dacic direct și nu numai . Se leagă de oameni din vremurile de demult. Fără ei nu am fi ajuns unde suntem astăzi,fără dragostea si devotamentul lor. Cât despre mine, cred că dragostea de frumos , de neam și de tradiție , în afară de cei care au fost lângă mine în timpul creșterii , a venit și de undeva din neant, inexplicabil. Calul pe care îl călăresc mai des este de fapt iapă , Mița , foarte blândă , crescută de un unchi.”
„Anul trecut unchiul a decedat și iapa a rămas vărului meu. Iapa nu este a mea , dar atunci când vreau să mă relaxez am posibilitatea să merg să stau cu ea , să călăresc , să ne rupem de realitate; asta până când o să am posbilitatea să îmi achiziționez și eu un exemplar sau mai multe. Menționez și că viitoarei soții îi plac căluții , deci am reușit să îi insuflu această dragoste față de cai.”
Eugen spune că a învățat să călărească la o vârstă fragedă, atât de fragedă încât nu își amintește când a urcat prima oară în șa. 
„Este ca și cum parcă aș ști dintotdeauna să încalec. Unchiul, prieteni, vecini au lăsat caii pe mâna mea , m-au pus călare chiar dacă poate uneori nu ajungeam să încalec. Caiii pe care îi călăresc în prezent nu sunt dresați.”
Uitându-mă la poza de mai sus, îmi vine greu să cred că nu sunt dresați. Dacă nu e dresaj, atunci poate fi la mijloc doar prietenia sinceră, încrederea reciprocă și loialitatea calului față de om. 
„Trebuie să spun că există o prietenie aparte între om și un cal, nu se poate compara cu nimic, este mai presus decât o prietenie cu un om, este ceva divin… Iapa Mița este ținută numai de frumusețe , nu e folosită la tracțiune . Nu sunt de acord cu exploatarea excesivă. Însă sunt de acord cu demonstrațiile , concursurile și paradele pentru că aici se poate împărtăși câtuși de puțin această pasiune.”
Eugen planifică să construiască un car de luptă asemănător celor ce se foloseau de faraoni, etrusci și de romani la luptele în arenă sau pe câmpul de bătălie, 3000 de ani înainte de Hristos. Sperăm să fim primii care vor vedea construcția, până atunci îi urăm casă de piatră, prunci sănătoși și aceeași dragoste puternică pe care o poartă față de neam, tradiții și…cai. 

Distribuie articolul: