A fost o vreme când uram rochiile. Nu pentru că aș fi avut picioare urâte, dimpotrivă. Dar îmi spuneam că rochia e pretențioasă, nu oferă libertatea de a face orice mișcare îți dorești și trebuie permanent să ai grijă să nu o șifonezi. Iar eu, eu urăsc să calc haine. Și mai ales, dintotdeauna am suferit de un exces de energie: în copilărie săream gardurile, în adolescență stăteam turcește pe banca din parc, iar rochiile îmi stânjeneau mișcările de fiecare dată. Însă cel mai – cel mai grav e că la rochie trebuie să porți ciorapi — pe care eu, de fiecare dată, îi rupeam agățându-i de scaun sau de orice altceva, iar asta mă scotea din minți.

Deschid garderoba acum – e plină de rochii de culori diferite, care mai lungi, care mai scurte; mai sobre și elegante, mai îndrăznețe. Dar ceva lipsește cu desăvârșire – o rochie neagră, simplă, care să se contopească pe formele mele.

Am ieșit din metrou și am intrat în mall, am căscat gura vreo două ore. Am probat toate rochiile negre care atârnau pe umerașe, dincolo de vitrine. Erau de toate felurile: cu tăietură în față, la spate, cu dantelă, cu falduri, cu trandafir aplicat la șold, cu mărgelușe, cu de toate. Dar nimic nu mă făcea să mă simt confortabil.
Într-un târziu, când eram plictisită, iar limba îmi atârna pe umăr de oboseală și când îmi pierdusem orice speranță – o văd! Stă frumos aranjată pe umeraș și mă așteaptă timidă. Mă apropii, zâmbesc ușor și îmi spun că ea e ceea ce căutam. Ca să fiu sigură, merg în cabina de probă.

Nu aveam răbdare să scot hainele care le purtam, ca să o pot vedea și simți pe mine mai repede. Înainte de a o îmbrăca, ezit câteva secunde – și dacă nu o să îmi vină? Ar fi păcat, dezamăgirea ar fi foarte dureroasă. Îi deschid fermoarul de la spate, o trag ușor peste cap, apoi peste tot corpul.

Stau cu spatele la oglindă, poalele îmi sunt cu cinci centimentri de asupra genunchilor, la șolduri e bună, trag fermoarul și cu repezeciune mă întorc spre oglindă să mă privesc. Este ideală! Mă minunez – a fost făcută exact pentru mine. Atât de simplă și plină de feminitate. A luat perfect conturul sânilor, a taliei, a coapselor… Până am dat de ea a trecut o veșnicie, iar acum fericirea mea nu are margini.
O scot ușor de pe mine și mă îndrept spre fata de la caserie ca să plătesc pentru ea. În câteva secunde îmi va aparține. Pun banii și rochia pe tejghea, iar atunci când fata de la casă mi-o întoarce, gata împachetată, pe fața mea se citește bucuria unei copile care tocmai a obținut jucăria la care visa.