Din păcate pentru noi, copiii de pe vremea URSS, lucrurile care se vindeau pe atunci prin magazine erau al naibii de trainice și calitative! Le purtau câteva generații și tot bune rămâneau. O pereche de pantaloni sport o puteai purta și trei ani, până se rodeau în cur și se vedea rățușca de pe chiloți!

Cel mai norocos copil din familie era cel mai mare!

Dacă era băiat, șiorsăia o pereche de pantofi vreo trei ani și o lăsa „moștenire” lu’ frate-su. Dar dacă al doilea copil din familie era fată, purta sărmana „tuflele” lu’ frate-su și nici nu crâcnea. Erau greutăți, sărăcie.

Când cel mai mare copil din familie era fată, ceilalți, după ea, îi purtau galgocii, sandalele cu curelușe multicolore și… chiloții fetelești. Evident, când un băiat trebuia să îmbrace pentru prima dată chiloții lu’ sor-sa, era muuuultă jale, lacrimi și suferință în suflet și în casă, dar mam-sa îi spunea să rabde că într-o zi o să aibă și el haine noi, pantofi noi, chiloți noi… Cu mucii până la urechi și cu chiloții lu’ sor-sa pe buci, el visa și își imagina cum va arăta în haine noi din cap până în picioare. Toate ar fi fost bune dacă la nervi și supărare, sor-sa nu l-ar fi tachinat și luat peste picior! Da’ pentru un bărbat cu sprinca (praștie) în mână și halicele din sârmă de aluminiu în buzunar, nu exista nimic mai umilitor decât să-i amintești că pe bucile lui bărbătești tronau o pereche de chiloți cu rață sau cu iepurașul din „Nu, pagadi!”. Uneori, ca să se răzbune, sor-sa spunea secretul lui la școală, taman când el era înconjurat de fete și băieți. Evident, râdeau toți! Chiar și băieții care erau îmbrăcați și ei cu chiloți fetelești.

Eu am fost o norocoasă. Am fost primul copul în familie. De fapt, am fost unica.

Pentru că erau greutăți, sărăcie, părinții mei au decis să nu mai zdroghească copchii după mine, așa că am fost un pic mai alintată decât copiii din alte familii. Am avut și uniformă școlărească din Estonia, și ananas din Asia, și pantofi albi din piele naturală, și bomboane de la Cuciurgan, și rochiță cu cireșele de la Leningrad, dar mereu mi-a lipsit ceva – o soră sau un frate.

Toată copilăria și adolescența am purtat „sportivniși” – niște șaravari din bumbac care după ce-i purtai de câteva ori, se lărgeau și se întindeau la genunchi, așa că apăreau două dâmburi mari, care imita forma genunchilor. Știam că lâna se strânge când o bagi în apă fierbinte, așa că atunci când sportivnișii mei albaștri au făcut genunchi, i-am băgat în apă fierbinte crezând că s-or strânge la loc. Pe naiba! Bumbacul sovietic era tare încăpățânat! Pentru că nu a ajutat, am pândit când mam-mea a plecat de acasă și le-am tras vreo două clocote în cratița în care ea făcea borș. Nimic! Așa că am purtat sportivnișii ceia cu genunchii spânzurați tare-tare mulți ani! Și acum îi țin minte: albaștri, cu două tivituri prin părți și cu „frână ” la tălpi.

Mam-mea întotdeauna îmi cumpăra cizme și sandale cu vreo trei mărimi mai mari. Asta pentru ca să-mi ajungă pe mai mulți ani! Când erau noi, le șlembăiem din picioare. Când îmi erau tocmai bune, erau deja roase și vechi.

Pantofii mi-i cumpăra tot cu o măsură mai mare. Secretul era să le ticsăști niște vată în bot! În fine, „viața” unei perechi de pantofi trecea prin trei etape: cu vată în bot, fără vată în bot și cu zadnicul tăiat. Când degetele nu mai încăpeau în pantofi, mam-mea le tăia partea din spate și-i transforma în șliopanț.

Hainele de iarnă. Doamne ferește! Și acum am coșmaruri când îmi amintesc de o geacă din denim cu blană, pe care am purtat-o de la vârsta de 17 ani.

Eram fată mare. Mă curtau flăcăii.

Într-o zi, se întoarce mam-mea din România și mă anunță veselă și fericită:

 – Doțica, mama ț-o luat crutcușoară varioncă djânsovaia! La uțăneonca lor am găsit-o! Așă di frumușâcîîîî!

Când a scos din geantă „varionca” mai n-am leșinat de plăcere, dar când am măsurat-o – era cu vreo zece mărimi mai mare!

 – Dap’ mai mititeli nu erau! Era numai asta așă ieftioară! Și, nu-ț plași, doțica?

„Doțica” a purtat sacul cela câțiva ani! I-am suflecat mânecile de vreo două ori și am purtat-o fără să arăt nazuri. Erau greutăți, sărăcie. Da „varioncă” nu avea oricine. Ei și ce dacă era mare, pardon, enormă???!!!

Sviterele turețchie pe care era scris „BOYS”. Pentru că limba engleză era pentru noi la fel de necunoscută ca limba chineză, noi le spuneam „svitere bous”, cu accentul pe O. Dacă nu aveai „bous” nu existai! Erai un nimeni! Mare „bouși” mai eram!

Geacă din chelișeli de albini. Cool! Pentru că nu oricine își permitea luxul de a-și cumpăra o geacă de piele, a apărut și varianta econom – geacă din piele de albini, adică „crutcă din bâcățăli”. Cusătoresele de la fabricile de haine nu aruncau rămășițele de piele naturală, dar coseau bucățică de bucățică și astfel au apărut renumitele „crutce din piele de albini” care costau în jur de 250 de … (nu-mi amintesc valuta…ruble, lei, cupoane). Mam-mea a strâns bănuț cu bănuț și mi-a cumpărat o geacă de asta și… o cușmă de nurcă „obmancă”. Tare bine-mi mai stătea! Mă fâțâiam în fața oglinzii și eram sigură că în lumea asta nu-i fată mai elegantă decât mine! Mam-mea, însă, a considerat că nu-i cazul să iau geaca și căciula la oraș ca „să nu mi le fure țiganii”, da să le bag în dulap și să le port doar când vin acasă, în sat. Am tânjit după ele și tare îmi mai doream să mă vadă colegii de facultate cât de elegantă-s în geaca din pielicele de albini și căciula de nurcă…

Continuarea pe ȚărăncuțaVeselă.md

Distribuie articolul: