Pavajul se arată, de sub zăpadă, sub formă de potecă. Soarele se sparge în multe raze și cade, în cioburi de diamante, peste pașii mei. Urmele îmi rămân în spate, neatinse de tălpile mele, neatinse de mine. Rar se întâmplă la Praga să fie soare în acest anotimp. Mie, care ador soarele, mi-i ciudă pe dânsă că își atârnă, de acoperișurile caselor, nori grei și umflați. Dar se vede că și ei îi este frig, de aceea, își trage de asupra plapuma aceasta groasă și puhavă.

 

E gri la Praga, dar nu e urât. Orașul acesta e superb și atunci când plouă, și când e înnorat, exact ca o femeie, care știe să fie superbă și atunci când plânge, și atunci când are toane.

E superb acest oraș…

E un oraș nobil.

Un pod mare de piatră, greu de atâtea secole, e ca o coroană de asupra Vltavei. Statui care îndeplinesc dorințe, străzi întortocheate și înguste, însăilate cu clădiri vechi, care îți pot spune povestea unui rege sau a unei regine, care o vezi acum pietrificată într-o piață sau scuar și îți spui că e doar o statuie. Lebedele legănate de râu, Castelul, care se înalță pe vârf de deal, sunt ca din basme. Aici nu poți să nu te simți o prințesă. Aici sunt o prințesă.

Am văzut un panou publicitar, cu un mesaj lasciv, care poate fi interpretat după cum literele vor să se aranjeze pe retina ta… E timpul să mă îndrăgostesc de Praga… e timpul să mă îndrăgostesc la Praga…

Și mă îndrăgostesc în fiecare zi… de Praga, de mine, de El, de noi…

De El.

Sunt o mică prințesă, cu păr de aur, fermecat, cu ochi verzi și buze roșii. Sunt o prințesă care poate să zboare. El e prințul despre care am citit atâtea cărți și-mi spuneam că e o minciună, e o invenție. Dar prințul există. Atât de nobil, atât de cavaler.

Există iubiri care trăiesc, iubiri care mor, există iubiri care, pur și simplu, nu se nasc.

Există iubiri care sunt veșnice.

Distribuie articolul: