Avea un râs frumos, acum abia de mai zâmbește. Vocea îi era melodioasă, acum este plină de irascibilitate. Întotdeauna avea un cuvânt blând de spus, acum abia de îmi mai vorbește. Nici nu am observat când a avut loc transformarea.
Dialogul nostru se reduce doar la întrebarea: „ai luat salariul/pâine/copiii de la școală?” și uneori se mai întâmplă să vorbim despre cum repartizăm banii pentru întreținerea copiilor, a apartamentului și pentru alte chestii ce țin de conviețuire. Peontru că, între timp, s-a întâmplat să nu mai avem căsnicie și nici teme comune de discuție.

La începuturi obișnuiam să stăm în parc tolăniți pe iarbă, ea în brațele mele și citeam din aceeași carte. Acum nici măcar nu mai privim același film la televizor. Înainte era jumătatea mea, cu care împărțeam și ne împărtășeam totul. Acum, uneori, se întâmplă să nu mai împărțim nici același pat.

Îmi reproșează zilnic că nu o iubesc, de parcă iubirea este o obligație. Nimeni nu e obligat să iubească pe nimeni. Iubirea e un accident, iar atunci când cineva se întâmplă să te iubească nu poți decât să îi fii recunoscător pentru asta.

Permanent se plânge de lipsă de atenție și asta mă irită. Cu reproșurile nu face decât să o resping și mai mult. Știu că am jurat în fața altarului să o iubesc toată viața și să îi fiu alături, dar acum simt că mi-a devenit străină. Iar jurămintele sunt o prostie. Parcă e posibil să iubești pe cineva o viață întreagă? Cum poți fi sigur că un om îți va fi drag tot timpul, când tu te schimbi și preferințele se schimbă?

Mai sunt de vină și aparențele… Te aștepți la ceva, iar traiul în comun îți arată că lucrurile stau altfel decât ți le-ai imaginat. Nu mai știu dacă o iubesc și nici nu am habar cum să îmi verific sentimentele. Nici ea, după cum mă tratează, nu cred că mă mai iubește, iar iubirea, se pare, nu e decât o obișnuință… Ești cu cineva pentru că așa te-ai deprins. A devenit  o comoditate incomodă la care, oarecum, nu vrei sau nu poți să renunți.

Am ajuns să prefer un meci de fotbal decât să petrec ceva timp cu ea. Prefer să ies la bere cu băieții decât cu ea la plimbare. Mă gândesc că poate ar trebui să încerc să ies o perioadă cu o altă femeie. Să pot compara anumite situații. Nu știu dacă e bine să o înșel, dar am nevoie de alt aer și… alte brațe. Nu știu însă cum m-aș simți eu dacă aș ști că ea mă înșeală…

Poate ar trebui în primul rând să începem să vorbim sau mai degrabă să ne auzim. Îmi e greu să mă impun să fac asta și nici nu știu de ce aș face-o: de dragul actului de căsătorie pe care mi-am pus semnătura sau al copiilor… sau poate că așa e corect? Dar ce e corectitudinea?

Distribuie articolul: