65 de ani... o viață de om, nu-i așa? Atâția ani de căsnicie îi unesc pe cei doi. Ivan (născut în 1932) și Ecaterina (născută în 1931) au jucat nunta într-o casă cu două camere. Mireasa a purtat o rochie simplă, de sărbătoare, iar voalul era împrumutat. Mirele nu a putut găsi un costum pe mărimea lui (44), așa că s-a mulțumit cu un costum de mărimea 52. Ca să își invite oaspeții la nuntă tinerii au bătut câte 10 km pentru fiecare familie. Telefoane nu existau în 1953, anul în care cei doi și-au jurat să nu se mai despartă vreodată. Bucatele au fost gătite chiar de mireasă...Descrierea de mai sus pare ruptă dintr-un alt secol, nu-i așa? 

Obișnuiți cu artificiile, cererile în căsătorie pompoase, nunțile și mai fastuoase, cu greu ne putem imagina o nuntă atât de simplă. Și mai simplă e povestea lor de dinainte de nuntă. Ivan a pus ochiul pe frumoasa Ecaterina la bibliotecă.

„Ecaterina Zaharovna lucra ca învățătoare de limba și literatura moldovenească la școala din Cupcini. Eu am fost trimis din Telenești la Cupcini în calitate de medic, la o casă de copii. Salariul era mic, așa că m-am angajat cu jumătate de normă ca educator. Trebuia să însoțesc copiii la școală, acolo unde ne-am și cunoscut cu Ecaterina. Împrumutam de la bibliotecă, unde era ea, cărți. Ne-am văzut de câteva ori și la club, la 7 km de sat. Mergeam pe jos până la club. Fetele și băieții veneau separat, dar mergeau acasă împreună. În cupluri nu se cădea să mergi, nu era decent. Odată însă, m-am reținut lângă poarta ei. Cred că am sărutat-o atunci pentru prima oară. Nu țin minte, s-a întâmplat demult. În fine, ea a intrat în casă, iar eu m-am pornit acasă când, brusc, un câine uriaș s-a ridicat pe umerii mei. Era câinele ei. „Ei gata, ne-a prins când ne sărutam, înseamnă că trebuie să ne căsătorim”. Glumesc desigur, dar serios vorbind, era bună, cuminte, zâmbitoare și cea mai frumoasă fată din sat. Dacă stăteam mult pe gânduri, mi-ar fi furat-o cineva”, povestește Ivan Ivanovici.

Așadar, în septembrie s-au cunoscut, iar în decembrie Ivan Ivanovici i-a pus marea întrebare, fără inel de logodnă sau limuzină la poartă: „Te măriți cu mine?”. Răspunsul a fost scurt: „Vorbește cu tata”.

„ I-am zis că mă tem. Am rugat-o pe ea să îi vorbească, să se înțeleagă cumva cu tatăl ei. Nu știu ce s-a spus, probabil că sunt foarte bun, dar în cele din urmă tatăl și-a dat consimțământul. Le-am scris părinților o scrisoare, a venit tatăl meu, apoi părinții s-au întâlnit și au ajuns la o înțelegere. La oficierea căsătoriei am mers noi doi și tatăl miresei. Pe atunci nu se depunea o cerere prealabilă. Am decis, am venit, m-am însurat. Ne-am pornit dintâi pe 1 februarie. În drum ne-a ieșit un bou, cu un caracter neliniștit. Știm că a făcut chiar victime. Am decis să ne întoarcem acasă și am revenit la consiliul sătesc unde se înregistrau pe atunci nunțile, pe 2 februarie. Atunci am și înregistrat căsătoria. Deloc pompos sau scump, însă pentru totdeauna.”

Împreună au agonisit o avere impresionantă: o fiică și un fiu, trei nepoți și cinci strănepoți. În țară au rămas doar fiul și nora. „Bine că a fost inventat Skype-ul”, spune Ivan Ivanovici. Își potolesc ei cât de cât dorul față de copii. De când s-au luat, vorba poporului nostru, Ivan și Ecaterina fac totul împreună. Dacă ea gătește, el citește alături de ea. Dacă el face ceva prin gospodărie, atunci ea stă alături și împletește ciorapi. La televizor tot împreună se uită, ca mai apoi să discute cele văzute. Știți care e leacul lor împotriva divorțului? 

„Găinile, oile, capra și grădina. Acestea ocupă mult timp și atunci nu ai când să te gândești la prostii, așa cum este divorțul. Noi munceam mereu împreună și ne odihneam tot împreună. Mergeam în ospeție la prieteni prin Ucraina și Rusia. Noi apreciem tot ce am avut și ceea ce avem astăzi.”

Ca să scăpați de certuri, dragi doamne, dați-i dreptate soțului și procedați cum considerați voi de cuviință, este sfatul Ecaterinei. „Adevărul e că bărbații și femeile se gândesc la același lucru, dar se exprimă diferit, folosesc cuvinte diferite. De aici și senzația că au opinii care se contrazic”, adaugă ea. Astăzi, mai este la modă să îți trimiți soțul pe canapea în caz de ceartă…

„Păi, nu cumpărați atâtea paturi și atunci veți dormi împreună mereu. Probabil acesta e motivul pentru care am trăit o viață împreună”, face glume Ivan Ivanovici.

I-am mai întrebat pe îndrăgostiți la ce bun să te căsătorești. Există atâtea cupluri care trăiesc bine mersi în concubinaj.

„Pe vremea noastră, acum 65 de ani, a te căsători însemna a-ți mărturisi dragostea. Întrebare către bărbații de astăzi: dacă iubești femeia, de ce să nu te căsătorești? Iar dacă nu vrei să te căsătorești, la ce să buimăcești femeia? Ce te oprește de fapt? A te căsători înseamnă a-ți asuma responsabilitatea față de celălalt.”

Atât de bine spus, încât oricare alte cuvinte ar fi de prisos. Fericire lor, mai multă iubire nouă, căci ei o au din plin. Se citește în ochii și în mâinile lor – mereu prinse într-un nod.