Arunc punga de la magazin pe masă, răscolesc în ea și scot sticla de bere. Iau deschizătoarea din sertar și scot capacul, care sare ca un titirez pe masă. Cu repeziciune duc sticla la gură, iar spuma mi se prelinge de pe bărbie și se întinde până la cot. Șterg dâra de pe brațul meu și mai trag două înghițituri. Zgomotul produs de gândurile mele obraznice sună ca și rapsodia ungară a lui Liszt – dur și îndrăzneț. Merg la balcon și privesc blocul de vizavi. Apartamentele, ca niște cuști la zoo, suprapuse, sunt niște ascunzători. Privesc prin geamuri și văd diferiți indivizi care umblă seminuzi prin casă sau o femeie care fumează la balconul ei, iar lângă ea, un dulău își scoate botul afară ca să adulmece aerul, care tocmai a fost stins de ploaie.

Îmi place să mă uit noaptea peste ferestrele vecinilor mei din blocurile alăturate. Poate, într-un fel, le calc dreptul la intimitate, dar îmi place să văd cum este mobilată casa, să-i urmăresc ce fac, să analizez gesturile lor și să îmi imaginez cam ce viață duce fiecare.

Semiluna, care atârnă de cer, e amenințată de niște nouri. Mai trag o înghițitură, apoi mă uit cu mirare la steaua roșie, în cinci colțuri, de pe emblemă, care arată tare ciudat pe sticla asta verde. De fapt, eu urăsc berea, dar, astăzi, am vrut să simt acest gust amar pe papilele mele.

A întrebat dacă poate veni, am spus da. Acordurile muzicale continuă să-mi zgândăre, violent, neuronii.

Preludiul a început timid. Ne privim și suntem, oarecum, jenați de situație, dar ambii suntem curioși cum e să fii cu cineva de care nu te simți atras? Încercăm să vorbim ca să destindem atmosfera, dar pare inutil, nici masajul nu ajută… și nici jocul lui încâlcit în pletele mele de culoarea nopții. Așa că trecem la un ritm mai vioi, dar, din lipsa dorinței, mângâierile ne sunt stângace.

Interludiul a fost sec. Era firesc ca pe acest portativ să nu fie loc de săruturi. Flautul a intrat direct peste vioară. Notele ieșeau forțate, unduindu-se în tempou de menuet și pentru că nu era pasiune, ambele instrumente au falsat.

Simfonia a ținut până mi-am acoperit fața cu mâinile și am început să râd isteric. Acesta a fost cel mai dezastruos duet care mi s-a întâmplat.

Postludiul a intrat în forță. Discuția, în allegro, despre impotența lui de a agăța pe cineva care îl joacă pe degete și incapacitatea mea de a face orice bărbat să mă vrea, a durat cam o oră.

E clar, această compoziție muzicală mi-a arătat că eu nu o să pot fi nici o dată o prostituată și că am nevoie de instrumente muzicale nobile, un pian, de exemplu. Iar prin acest experiment ar părea că mă pedepsesc, pentru că mă încăpățânez să nu iubesc. De fapt, eu nu mă răzbun, doar îmi ofer o lecție de viață…

Distribuie articolul: