Am o frază preferată, “Zilele dificile nu se văd într-un album foto, dar anume astea te duc de la o fotografie cu zâmbet la alta”. Ajungi să prețuiești aceste zile doar privind frumosul în micile distorsiuni ale perfecțiunii definite de societate. Asta m-a învățat Moni. Cel puțin așa mă adresam ei, sfios de fire, pe când ea avea 16 și eu 11. 

În mod straniu prieteneam, eu mai mult îndrăgostit, ea dintr-o altă lume și la vârsta mea, dincolo de puterile mele. Paisprezece ani mai târziu, după-amiezile de joi ne regăseau la fel, împreună. Devenise directorul unui muzeu de artă și ajutați de o sticlă de vin descopeream împreună “urâțenia” exponatelor, strecurate atent de autori în perfecțiunea operelor sale. Detalii sublime, însă trecute cu vederea de critici și vizitatori.

– Crezi că inspirația se termină la fel de subit ca și formele pe alocuri defectuoase?

– Nu, cred că asta îi definește motivele. Ceea ce autorul a vrut să creeze cu adevărat, ce conține tragedia unei vieți pe care a visat-o perfectă. Le ascunde ca să-i deruteze pe restul, în timp ce așteaptă să fie înțeles de acel cineva.

– Acel cineva înțelege, doar că… îi place senzația de necunoscut. Ce dacă, după ce și-o recunosc, pierd acel reper?

– Atunci de ce se ascunde în spatele unor relații fără sens, cu bărbați care nu sunt tipul ei?

– Simt că nu mai vorbim de… Ce vrei să spui cu asta?

– Cred că știi deja, Moni. O simt în tine, o văd în fiecare privire când ne luăm rămas bun, în fiecare ezitare atunci când vorbim la telefon, fiecare pas neîncrezut pe care îl faci coborând scările, acea atingere prin care îmi îndrepți sacoul, acel zâmbet care mă întâlnește în fiecare după-amiază de joi. Atunci ești tu, adevărata Moni… șatena crețoasă cu ochii verzi, care mi-a cutremurat lumea de când a apărut în ea.

Citește continuarea pe Altesecunde.wordpress.com

Distribuie articolul: