Orașul este pustiu, absorbit de o duminică leneșă, cufundat într-o liniște care părea tot mai apăsătoare cu fiecare zgomot scos de câte o mașină pierdută pe străzile domolite. O astfel de după-amiază se savurează în aer liber astfel că îi fac semn chelnerului să-mi aducă cana de cafea la terasă. La primul etaj am o cafenea a cărei croissante nu mă lasă indiferent când revin acasă. Astăzi ambele măsuțe sunt libere așa că pot să mi-o aleg pe care vreau. Mă așez, scap de gazeta pe care am mototolit-o tot drumul și îmi scot cu grijă ochelarii de soare. Atunci am remarcat-o, fata pe bicicletă.

Își plimba fără grabă umbra jucăușă pe formele colțuroase ale străzii. Visătoare zâmbește la fiecare obstacol care-l depășește, fie că e vorba de un firicel de iarbă care a străpuns asfaltul, un câine care s-a întins de căldură sau un nor care a urmărit-o cât l-a ținut briza. Se oprește neîndemânatic la semafor și își duce mâna la ochi să vadă mai bine dacă strada e liberă. Poartă o cămașă pe care a scurtat-o legând-o în partea dreaptă, dezgolindu-și abdomenul lucrat. Privirea mi se scurse pe corpul ei ca o picătură care se oprește din când în când ca mai apoi să înainteze cu și mai multă ardoare. Păși înainte și imediat pe picioarele ei scăldate de soare în raze blonde, se conturaseră delicios mușchii, care cu fiecare contracție îmi provocau noduri în gât.

Înghit în sec și încerc să-i încetinesc mișcările cu privirea în timp ce ea se apropie tot mai mult de mine. Vântul îi suflă firele răzlețe, iar eu clipesc să memorizez momentul. În clipa care ochii mei au lăsat-o, s-a dezechilibrat și a căzut jos. Am tresărit odată cu țipătul ei ascuțit. Sunt deja lângă ea și îi întind mâna să o ajut să se ridice. Zâmbesc că o am în fața mea, dar îmi dau seama că e nepotrivit și îl șterg de pe față într-o tentativă de a-mi curăți vocea.

– Uite, dă-mi voie să te ajut!

– Nu cred că este o idee bună, își ia palma de la genunchi și îmi arată că sângerează.

– Arată serios, trebuie făcut ceva, dă-mi mâna cealaltă, îi zic eu și o ajut să se ridice în timp ce îi țin mâna după gâtul meu. Continui,

– Locuiesc la etaj, îi fac semn cu privirea, trebuie să speli rana, și trebuie să-ți punem un plasture. Ca să evit orice ezitare din partea ei adaug,

– O să-mi mulțumești pe urmă!

Am urcat-o pe scări în brațe, iar pasul spre o nouă treaptă o făcea să mă strângă mai tare, ținându-și ochii închiși. Odată ajunși sus a înceăput să-mi cerceteze curios cu privirea camera. Ochii i se mișcau de pe un obiect pe altul într-attât de repede încât nu-i puteam prinde. Atunci i-am șters gingaș rana cu o bucată de pânză umedă la atingerea căreia involuntar încercă să miște piciorul. I-am apucat delicat glezna și am urcat lent spre coapsă pentru a-i controla mai bine genunchiul. S-a pierdut cu fire, dar se relaxă când se convinse că îi port grijă.

Continuarea pe Altesecunde.wordpress.com

Distribuie articolul: