Fiecare dintre noi ține minte cu siguranță momente în viața sa când, copil fiind, ni se spunea „nu se poate”, „nu pune mâna”, „fugi de-aici”, „nu alerga”. Toate aceste cuvinte sunt tot atâtea opreliști. Însă copilul nu se poate opri îndată, pentru că are o doză mare de energie și fericire și nu vrea să accepte barierele și opreliștile. Ceea ce, de altfel, e corect, pentru că altminteri nu ar fi învățat să meargă, s-ar fi ciocnit de prima piedică, ar fi căzut și s-ar fi oprit, în loc să se ridice și să încerce să facă primii pași. E de datoria copiilor să fie isteți, curioși, agili și curajoși, pentru că ei cercetează și cunosc lumea înconjurătoare. Iar fără curaj și insistență e greu să o cunoști.

Atunci când copilul aude în fiecare zi „nu ai voie”, „nu pune mâna”, și mai primește pe lângă asta și o palmă la fund, starea lui emoțională coboară de la entuziasm și interes puternic la plictiseală, iritare, tristețe și apatie. Fiind oprit, copilul devine mai puțin motivat să aibă inițiative și depinde de voința adulților. La maturitate, acesta își va atinge scopurile în viață, însă numai prin opriri, barire și dificultăți pe care adesea și le va crea singur, din cauza că a fost deprins de mic copil să facă un lucru trecând peste interdicții.

Astfel, nivelul împlinirii emoționale a omului adult se va afla nu în zona entuziasmului și bucuriei, ci în cea a conservatismului, plictisului sau chiar mai jos. În același timp, capacitatea unei persoane de a atinge scopurile, dar și succesul său profesional, personal, în afaceri, în dragoste sau în relația cu propriii copii depinde mult de libertatea individuală, de sentimentele de fericire (sau dezinteres) pe care le resimte.

Iată câteva sfaturi pentru părinții care își educă copiii și vor ca aceștia să crească fericiți și să aibă succes în viață:

  1. Încercați să conștientizați că statutul familiei dumneavoastră s-a schimbat și acum nu mai sunteți doar soț și soție, ci părinți care își ajută copilul să crească și să devină un adult capabil de a-și pune scopuri și de a le atinge, printr-o sumă de intenții, cunoștințe, energie și entuziasm.
  2. E important să înțelegeți că un copil nu este proprietatea mamei și a tatălui. Nu este o păpușă. Nu este nici un câine pe care îl poți dresa prin educație. Este un om, o entitate complet independentă, care a ajuns în familia dumneavoastră pentru a-l ajuta să devină un om adult și independent. Copilul dumneavoastră este o personalitate la fel de completă ca și dumneavoastră, doar că la o scară mai mică – iată care este diferența. Și iată de ce copiii vor să fie tratați ca adulții, le place să se învârtă în jurul adulților, să asculte discuțiile adulților și să le copieze manierele.
  3. Copiii cunosc lumea prin simțurile auditive, vizuale, olfactive (gusturile și mirosurile), tactil (atingere). Vă amintiți când ați simțit ultima dată gustul metalului? Sau când vi s-a lipit limba de fierul înghețat al săniuței? La fel sunt și copiii dumneavoastră, vor să încerce toate lucrurile cum sunt la gust și la atingere. După cum a spus glumind cineva, le încearcă structura moleculară. Fiți gata de faptul că ei vor vrea să pună mâna pe orice, să scoată, să arunce, să bage în guriță…
    Cum să faceți față? Ascundeți obiectele care prezintă o valoare deosebită pentru dumneavoastră, care sunt scumpe sau periculoase pentru copii într-un loc dosit, unde aceștia nu vor putea să le vadă sau să le găsească. Se prea poate că va trebui chiar să faceți anumite schimbări în casă, să mutați ceva din mobilier. Lăsați accesibil ceea ce poate fi scos, atins, cercetat sau folosit ca obiect de joacă fără risc pentru copil. Acum, puteți să-l lăsați să studieze în voie acele obiecte, să pună mâna pe ele, să le guste, să le miroase, fără să fie nevoie să-i interziceți ceva. Lăsați-l să se simtă stăpân. Dacă vedeți copilul că scoate vesela din dulapuri, de pildă, puteți să-l lăudați, să-ș încurajați: „Bravo, o ajuți pe mama să facă mâncare/curat”. Veți observa imediat cum se va schimba atitudinea copilului, acesta se va simți apreciat și important în familie. Ceea ce pentru ei e mai plăcut decât orice alint. Atunci când copilul meu se apropie de ceva potențial periculos, de exemplu de cuptorul fierbinte, sau de cratița din care ies aburi, eu nu-i spun „nu se poate”, ci îi dau informații utile: „ e fierbinte”, și îl las să se apropie, repetând în același timp de câteva ori că e „fierbinte”. După asta, el va ști că atunci când eu îi zic că e fierbinte, înseamnă că e într-adevăr fierbinte și trebuie să fie atent.
  4. Dar dacă totuși copilul a luat un lucru de preț pe care n-ați reușit să-l ascundeți? În primul rând, reacționați calm și, dacă e posibil, lăsați-l să țină obiectul în mâini puțin, iar într-al doilea rând, explicați-i că „e a lui tata”.
    Deprindeți copilul cu ideea că există și proprietate străină, care nu-i aparține lui. De exemplu, dacă a luat ceva care este a mamei sau a tatălui, spuneți-i că „ăsta este lucrul mamei/tatălui”. Chiar dacă sunt niște lucruri pe care le poate lua să se joace, amintiți-i ale cui sunt: „sunt ochelarii bunicii”. În cazul meu, atunci când merg împreună cu copiii mei acasă la cineva, nu e nevoie să le spun tot timpul „nu-i voie”, „nu pune mâna”, „pune la loc”, pur și simplu le spun că este un obiect care aparține cuiva străin, iar ei înțeleg că acest lucru nu le aparține și se joacă cu propriile lor jucării pe care și le-a luat de acasă.
    Dar dacă copilul a luat un lucru pe care nu trebuie să-l ia, spuneți-i că „e a lui tata” și luați-i-l înapoi. Probabil că el va plânge puțin, dar se va liniști în curând, pentru că va ști că există unele chestii care îi aparțin lui și altele, care le aparțin celorlalți: mamei, tatălui, bunicăi, fetiței din vecini, etc.
  5. Atunci când îi cumpărați (sau îi faceți cadou) o piesă de îmbrăcăminte, lăsați copilul să o „administreze” cum vrea el. Dacă vrea să se joace cu ea, să o scoată, să o aranjeze – e voia lui, haina îi aparține, el/ea este proprietarul ei. Dacă a murdărit-o afară, la fel – e proprietatea sa. Dacă i-ați cumpărat o jucărie și vedeți că o aruncă sau o strică, lăsați-l – și asta e proprietatea lui.

Odată ce ia-ți cumpărat ceva, acest obiect îi aparține copilului. Dacă vom începe să administrăm noi lucrurile lui, îi scădem simțul proprietății și sentimentul de a fi stăpân pe lucrurile lui. A fi stăpân pe ceva înseamnă a avea un lucru pentru propriul uz, a folosi acest lucru și a te bucura de acesta.

Un exemplu de stăpânire incompletă (respectiv, deficientă): mi-am luat un calculator, dar nu pot să-l folosesc prea bine, uneori acesta se strică, iar eu nu am nici destul timp, nici destulă dorință ca să mă așez și să învăț să lucrez la el. Așadar, eu am în proprietate un calculator, însă nu-l pot folosi în deplină măsură.
Similar, atunci când le permitem copiilor să administreze propriile lucruri, simțul proprietății se amplifică și vor putea să-și atingă mult mai ușor scopurile în viață, vor câștiga mai bine, vor avea un nivel de viață și de satisfacție cât se poate de înalt!

Iar acestea nu sunt decât o parte din secretele fericirii în viață.

Distribuie articolul: