A trecut deja o lună de când psihologul Sanda Diviricean s-a lansat cu succes în blogging-ul autohton, perioadă în care a muncit cu trudă la articole despre regăsirea sinelui. Ieri, pe Sanda.life a apărut un material dedicat greșelii părinților de a se programa ca să fie perfecți. Autoarea a făcut publică și o fotografie cu sine în copilărie.

Sanda Diviricean se lansează în blogging: „Cititorii mei vor fi acei care sunt mereu în căutare de sine”

IMG_9636-1„Pentru că voi avea curând un training cu părinți, am început să mă gândesc la ce le voi spune, iar unul dintre subiecte vreau să-l împărtășesc, în avans, pe blog. Unii părinți vin la astfel de traininguri pentru a afla ceva nou despre relația părinte-copil, dar majoritatea vin pentru că îi deranjează ceva în relația cu copilul, nu fac față rolului de mamă sau tată, se simt depășiți de unele situații din familie sau de la grădiniță\școală. Vom vorbi despre acestea și despre altele, dar aici vreau să mă refer la un aspect. Prima eroare în educarea copilului, după părerea mea, se produce în mintea părinților mult înainte ca acest copil să se nască. Și mie mi s-a întâmplat la fel, într-o anumită măsură. Noi credem că o să fim niște părinți foarte buni, mult mai buni decât au fost părinții noștri pentru noi. „Părinții mei n-au știut de ce am avut eu nevoie, – ne zicem, dar eu știu exact de ce are nevoie un copil și o să-i ofer copilului meu tot ceea ce îi trebuie.” Desigur că vrem să-i oferim copilului tot ce e mai bun, dar știți cum e cu intențiile bune și unde te pot duce uneori…

Dacă noi nu am primit ceva de la părinții noștri și am rămas frustrați, asta nu înseamnă că și copilul nostru are nevoie de același lucru. De exemplu, eu eram un copil sociabil, dar părinții mei nu m-au dus la grădiniță, iar pe strada unde trăiam noi erau foarte puțini copii. Eu am crescut cu senzația că nu am avut suficientă comunicare cu semenii până la șapte ani, de aceea am ținut să-mi dau primul copil cât mai devreme la grădiniță și să-l introduc oarecum forțat în diverse cercuri de copii, ca să înțeleg mult mai târziu ce greșeală am făcut. El nu avea deloc nevoia de a se afla printre copii, așa cum credeam eu, nu la vârsta la care am considerat eu, nu de atâta comunicare și nu cu atât de mulți copii.

Copiii noștri nu sunt niște prelungiri ale noastre. Ei se pot naște cu alt temperament, alt sistem de percepție, se dezvoltă în alt ritm. Și părinții se trezesc oarecum uimiți în fața acestor constatări. Dar de ce nu vrea el să danseze, dar cum să nu-i placă circul, dar cum să nu-i placă să citească, cum să nu-i placă vioara sau pianul? Pentru că poate nu a venit încă gustul pentru aceste activități sau nu i-au fost prezentate în așa fel încât să-i placă, poate are alte preferințe, poate îi este frică de clovni etc. Orice împotrivire a copilului, însă, este percepută de unii părinți ca un rateu. Ca și cum ceva nu ar fi în regulă, fie cu ei, fie cu copilul, atât de preocupați suntem să fie totul cum trebuie, cum știm noi că trebuie să fie.

Alt motiv pentru care consider că nu trebuie să ne programăm să fim părinți perfecți, este că tot noi vom avea de suferit când vom constata că nu am fost atât de buni sau ne-o va spune propriul nostru copil când va mai crește. Ne vom simți vinovați sau ne vom apăra spunând că am făcut totul pentru ei. Copii însă nu au nevoie nici de sentimentul nostru de vină, nici să facem totul pentru ei, dar mai ales să-i facem responsabili pentru sacrificiile noatre. Ei nici măcar nu au nevoie de niște părinți perfecți. Pentru că dacă vreți să le transmiteți această senzație, veți greși dublu – 1. Pentru că nu sunteți perfecți și vă mințiți copilul și 2. Pentru că într-o zi va descoperi asta și se va simți trădat.

Nu încercați să fiți în fața copilului altfel decât sunteți, fiți naturali, recunoașteți când greșiți, dați-i motive să se mândrească de voi, lăudați-l când face ceva bun și iubiți-l necondiționat. Cel mai important lucru pe care îl puteți face ca părinte, este să-i transmiteți încrederea că îl iubiți și îl veți iubi mereu pentru cine este. Puteți fi nemulțumit sau supărat pentru ce face, dar asta nu înseamnă că nu îl mai iubiți. Un părinte care nu-și  condiționează niciodată dragostea, deja este un părinte bun.

Voi dezvolta acest subiect la training, probabil și în postări viitoare pe blog”, spune Sanda Diviricean, pe blogul Sanda.life.

Foto, Sursa: Arhiva Personală, Sanda.life

Distribuie articolul: