La doar 27 de ani, Sabina Cerbu, proaspătul viceministru al Justiției, a reușit multe, datorită consecvenței și a corectitudinii de care a dat dovadă în activitatea sa. Intervievata recunoaște că părinții, medici de profesie, au fost cei care au cultivat multe dintre calitățile pentru care este apreciată astăzi. A făcut studii de calitate și se străduie ca fiecare proiect în care este implicată să fie finalizat calitativ. Viceministru sau viceministră?
Mă simt confortabil cu oricare din aceste titulaturi, dar totuşi prefer cel mai mult să mi se spună pe nume. Or, titulatura e efemeră, fie declinată la masculin sau feminin.

Cum arată o zi obișnuită de muncă?
La Ministerul Justiţiei, dar cel mai probabil şi în alte instituţii publice, implicate în realizarea reformelor pe segmentele lor de activitate, lipsesc acele ”zile obişnuite”. Mereu apar „surprize”. Cert este că există şi o rutină, care ţine de organizarea activităţilor în minister: analiza documentelor, şedinţe interne de lucru, şedinţe tematice la Guvern şi întrevederi oficiale. Pe parcursul zilei, întâlnesc o mulţime de oameni cărora trebuie să le acorzi acel minim de atenţie şi deschidere, ceea ce transformă rutina unei zile obişnuite în una colorată: emoții pozitive şi mai puţin pozitive.

În opinia dvs., care sunt calitățile pe care a mizat ministrul Efrim atunci când v-a propus în calitate de viceministru?
Cu siguranţă, nu e indicat să dau eu răspunsul la această întrebare. O poate face cu uşurinţă cel care m-a promovat în această funcţie.

 

Totuși, a fost o propunere la care v-ați așteptat?
Propunerea în sine nu m-a surprins. Or, în calitatea anterioară de Şef de cabinet am acoperit o mulţime de atribuţii care, în mod normal, urmau să fie acoperite de cel de al doilea viceministru, funcţie care era vacantă la minister. Când a venit propunerea, aveam deja o altă ofertă de angajare în afara ministerului. Însă, lucrurile au luat o altă turnură şi am decis să rămân alături de echipa de la minister pentru a duce în capăt acele obiective pe care ni le-am propus odată cu elaborarea Strategiei de Reformare a Sectorului Justiţiei.

 

Agenda de la minister lasă loc pentru timp liber, hobby?
Cu regret, din prima zi de când am fost angajată la minister, timpul pentru hobby s-a redus considerabil, iar acum a devenit practic inexistent. Programul de activitate e solicitant, însă mereu îmi fac timp pentru lectura unei cărţi bune, ca să fac pauze de la lecturile textelor juridice.

 

Sunteți și lector universitar, participați la educarea viitoarei generații de justițiari. Cum vă pare viitorul RM din această perspectivă?
Mi-aş dori mult ca celor mai buni să le revină cel mai bun: un viitor bun pentru o generaţie nouă, asupra căreia nu au rămas acele reminiscienţe ale educaţiei sovietice. Îmi manifest speranţa că aceşti tineri să rămână visători şi să creadă în lucruri bune, în schimbare şi în viitorul lor, la ei acasă.

Ce vă doreați să deveniți atunci când erați de vârsta studenților dvs.?
Să fiu în primul rând un profesionist, obiectiv pentru care am muncit mult, căci aşa am fost învăţată de acasă – ”Munca îl face pe Om”. Nu eram sigură ce îmi doresc exact să devin: avocat, procuror sau altceva. Sunt omul care răspunde provocărilor pe care mi le oferă viaţa, aşa că din anii facultăţii, am tot schimbat job-uri pentru a mă regăsi.

 

Este un stereotip și de asta nu pot să-l evit. Studierea “dreptului” a devenit oarecum o tradiție în familiile cu tați/ mame judecători. Ne spuneți ceva despre familia dvs, în ce domenii activează ei?
Este adevărat că în familie regăseşti modele. Cazul meu a fost oarecum diferit. Nu am avut un model în familie de jurist, ambii părinţi sunt medici de profesie. Eu am fost mereu mai rebelă, mi-am dorit să fac ceva diferit. Credeam şi cred în continuare că în Moldova un medic încă nu este apreciat la justa valoare pentru efortul incomensurabil şi necondiţionat pe care îl face zi de zi salvând vieţi.

 

Cu siguranță ați primit multe felicitări din partea colegilor și prietenilor cu ocazia investirii în funcție. Cum v-a felicitat soțul, ce v-a urat?
Soţul mi-a oferit toată înţelegerea şi suportul. Asta contează cel mai mult.

Viața de familie necesită timp și implicare. Ce compromisuri ați făcut pentru a împăca viața de familie cu cariera?
Nu e uşor să le împaci, dar atunci când ai oameni care ţin la tine şi te susţin e mai simplu. Compromisurile în familie le facem pe rând şi reciproc, astfel încercăm să găsim acel timp doar pentru noi.

 

Vă mulțumim pentru interviu.
Foto: Facebook.com, Arhiva personală